Despre crizaţi
Nu că ar fi ceva nou. Aberaţia de libertate, brand Caţavencu, a devenit în ultimii douăzeci de ani marcă înregistrată în România. Deranjant este că în ţărişoară aberaţia de libertate nu este un drept intim, ci unul public. În intimitatea ta faci ce vrei.
Ca să ne exprimăm la nivelul înţelegerii celor care văd în gigi chintesenţa omului nou de tranziţie: faci ce vor muşchii tăi. Până când nu deranjezi un altul, nimeni nu poate să-ţi bage de vină. N-are cum. N-are habar de tine, te lasă să fierbi în suc propriu cum ar zice un alt personaj prototip al infinitei tranziţii româneşti. Dacă îţi face plăcere să faci pipi în mijlocul dormitorului, n-ai decât. În public însă e altceva. Sau ar trebui să fie. E lesne să recurgi la trimiteri şi citate. Dacă ai mândria propriului intelect, este recomandabil să nu lucrezi cu material de împrumut. Câteodată totuşi e recomandabil să recurgi la câte o trimitere. Şi nu neapărat la aceea care te duce direct şi neaoş la origine Să-ţi reaminteşti, de exemplu, de unul care a zis mai demult că libertatea ta se întinde pănă la cot. De acolo începe libertatea celuilalt. Ceea ce înseamnă că n-ai voie să dai cu cotul. În fotbal, că tot începe mondialul în ţara apartheidului-apune, pentru lovituri cu cotul se acordă cartonaş roşu direct. În viaţa publică românească culegi aplauze. Cu cât eşti mai aberant cu atât mai multe. Ideea, oarecum copilărească, este că cei aleşi sunt mai buni decât noi cei de-a valma. Pe vremuri, aşa cum ne arată filmele făcute în Pădurea Sfântă, aleşii erau mai bătrâni, că de aia formau Senatul, iar ideea era că vârsta i-a îmbogăţit cu experienţe şi trăiri care îi conduceau spre o conduită caracterizată prin înţelepciune. Înţelepciunea era norma după care se luau cei din sfat. Era şi norma după care se lua mulţimea atunci când apela la ei şi nu la alţii. Aleşii noştri nu sunt încă în stare să facă diferenţa dintre hamac (dormitor) şi sfatul bătrânilor (Parlament, Camera Deputaţilor, Senat). Fac pipi şi kaka cu voioşie în mijlocul celei mai mari clădiri din România. Aleşii noştri aberează liber şi nesthingeriţi de istoria democraţiilor. Dezbătând Legea Educaţiei sau cum i-o fi zicând exact, aleşii noştri liberali se arătau oripilaţi de faptul că unguraşii ar putea studia istoria şi geografia neamului în limba lor maternă. Îi deranja doar asta. Nu-i deranja spiritul leşinat iezuit al unui sistem muribund, degringolada valorilor din şcoli, nu-i deranja incompetenţa şi corupţia endemică, îi criza doar ideea că Pistike ar putea crede că Buerebista a fost ungur. Bauer Pista. Intelectul lor funcţiona ca vezica unuia care se rătăceşte pe drumul care duce de la birt spre casă: trebuie să scape de otrava acumulată, golindu-se instataneu în public. Ideea aruncată la veceu, după care dacă mănânci pâine de România, trebuie să fi musai român, aruncată acolo de cele câteva milioane de români care mâncă pâine spaniolă, italiană, franţuzească, britanică, nemţească şi chiar ungurească, se prelingea prin Parlamentul României precum o incontinenţă de hergelie pierdută în pusta prostiei. Constipaţia intelectuală care blochează orice gând normal datorată îngurgitării hămesite ale unor idei stricate, rămase în congelatorul balcanic de prin secolul XVIII, umplea de odoare pestilenţială Sfatul Ţării. Aberaţia publică de libertate se bazează pe două absenţe: absenţa intelectului şi absenţa fibrei morale. Dacă povestea cu Bauer Pista dovedeşte prostie, aprobarea obligativităţii predării religiei în şcoli este un exemplu de farizeism de o vulgaritate fără margini. Aberanţii fără noimă şi Dumnezeu din Sfatul Tării ne iau şi ultima speranţă, obligându-ne să învăţăm religia aşa cum o înţeleg ei. Fără noimă şi Dumnezeu...
