01

Modern Times

 

Un film care apare în topuri doar la comedii, arta lui Chaplin fiind considerată oarecum depășită de evoluția ulterioară a cinematografiei. Rămân adeptul punctului de vedere clasic, susținând că limbajul cinematografic se bazează pe imaginea care povestește, sunetul adăugând prea puțin iar de cele mai multe ori încurcând povestea prin parazitarea sensurilor profunde oferite prin imagine. Melodrama chapliniană reușește exemplar să ofere pe limba tuturor capcanele condiției umane în modernitate.

 

02

Mefisto

 

Singurul film maghiar laureat Oscar, pelicula lui Szabo Istvan ajunge de la melodrama la drama omului modern, exprimat aici printr-o reflecție aspupra condiției artistului. Am aflat ulterior că este de fapt o alegorie autobiografică, regizorul fiind manipulat de serviciile secrete maghiare comuniste încă din anii studenției. Lansând spre celebritate mondială un actor necunoscut înafara Germaniei în persoana lui Oskar Maria Brandauer, Mefisto ar putea fi continuarea filmului chaplinian din perspectiva autorului. 

 

03

 

Apocalipsa, acum

 

Inegal și epic sau epic de inegal, filmul lui Coppola cel bătrân merge până la capăt, oferind imaginea apocalipsei modernității. Războiul din Vietnam e doar un pretext, așa cum sunt și poveștile din filmele menționate la primele două poziții. Filmul trăiește din imagini, dintr-un mozaic de scene care nu spun povestea, ci vorbesc pentru sine, reafirmând prioritatea imaginii, subliniind caracterul ilistrativ și indicativ al sunetului. 

 

04

Pulp Fiction

 

Saltul pare deplasat doar la prima impresie. Chiar dacă în acest film se vorbește foarte mult, dialogurile n-au nicio importanță pentru povestea refăcută din scenele disparate ale unei întâmplări banale ale societății postapocaliptice. La fel ca în majoritatea filmelor exemplare scenele sunt memorabile, filmul putând fii povestit în episoade fără ca prin asta mesajul să dispară. Oamenii și întâmplările lor banale dar pline de semnificații nebănuite, iată ce rămâne în urma acestui film uriaș a lui Tarrantino.

 

 

05

 

Al cincelea element

 

O sinteză de nedepășit pentru ce înseamnă fantesie sau sience-fiction. După toate eforturile din Pădurea Sfântă de a realiza superproducții care să șocheze fanii sience-fictionului, a trebuit să vină francezul Luc Besson să le arate cum se face. Folosindu-se de posibilitățile bănești și tehnice nelimitate ale cinematografiei americane, Besson a creat un film american cu suflet european, o poveste în care elementele spectaculoase, acțiunea debordantă sunt susținute de o adevărată metfizică, singura dimensiune care poate ridica poveștile viitorului din derizoriu și neverosimil. 

 

 

06

Necruțătorul

 

Nu pentru că este westernul la limite, ci pentru modul în care tratează povestea și limbajul cinematografic. Vorbe puține, imagini care povestesc, personaje arhetip care totuși trăiesc din plin pe ecran, Clint Eastwood dovedește în acest film că nu este doar un actor de spaghetti-western devenit la Hollywood Dirty Harry, este chiar un cineast de referință, un om-orchestră comparabil doar cu Woddy Allen din acest punct de vedere. Actor, regizor, scenarist, autor de coloană sonoră, Eastwood realizează visul regizorilor europeni cantonați în artisticul minor, neadcvat cinematografiei, de a crea filmul de autor în varianta comercială 

 

07

O Brother, where art thou

 

Un top zece ar fi lipsit de seriozitate fără frații Coen. Urmează însă dificultatea să alegi un film, unul singur din filmografia fraților. Am oscilat o vreme între The Big Lebowski și această odisee postmodernă în registrul cinic-amar al celei mai mari perechi de frați din istoria cinematografiei. Am optat pentro O Brother din rațiuni mai mult personale, pe de o parte pentru farmecul de atunci neegalat al lui Clooney, iar pe de alta de recursul explicit la o poveste clasică: revenirea plină de peripeții în familie a eroului chemat să-și împlinească destinul.

 

08

Clockwork Orange

Dacă cinematografia franceză este arecum prezentă în acest top prin Luc Besson, cea engleză este printr-un film care într-un fel suintetizează ce are unic și inimitabil cinematografia insulară: revelarea grotesculului mergând până la absurd al condiției umane nereflectate.  Echipa britanică este condusă însă de un american, poate cel mai puțin american regizor american, Stanley Kubrick, într-un conflict care se acutizează pe timp ce trece cu autorul romanului de la care pornește filmul: Anthony Burgess. Controversial până în zilele noastre, remarca unui alt mare regizor, Luis Bunuel, vine să ne mai lămurească: La început am fost reticent, ulterior am realizat că este filmul care ne relevă esența lumii moderne.

 

09

Annie Hall

Aceași problemă: Woody nu poate fi ocolit. Din imensa sa filmografie, inegală mai ales la mijlocul perioadei sale de creație care încă nu s-a terminat, este dificil să optezi pentru un singur film, de aceea am urmat calea criticii oficializate. Annie Hall este filmul cel mai apreciat de aceștia, perechea Diane Keaton-Woody Allen rămânând în memoria colectivă a cinefilului ca simbolul imposibilității revenirii la simplitatea - poate doar imaginată - nostalgică a vieții de înainte de complicarea ei tehnologică. Din acest punct de vedere, Annie Hall este mai mult decât o poveste de dragoste dintre doi hipsteri înainte de vreme, înrudindu-se cu toate filmele din această listă prin dimensiunea ei filozofică, metafizică. 

 

10

Touch of Evil

 

Cetățeanul Kane, la concurență cu Potemkinul lui Eisenstein, a fost considerat multă vreme cel mai bun film al istoriei cinematografiei. Am trecut peste această apreciere care vizează mai mult avalanșa de proceduri noi din ambele filme, optând pentru un alt film al marelui Orson Welles. Puține filme reușesc să transforme în mod oarecum firesc o poveste banală într-o alegorie a existenței. Touch o Evil tocmai asta face iar prezența lui Welles în ambele sale ipostaze de regizor și actor încarcă pelicula cu o greutate și densitate greu de egalate. 

 

PS. Două mențiuni în final, pentru că așa se obișnuiește: Nașul, considerat mai nou de către critica oficială despre care am pomenit, cel mai mare film făcut vreodată și Home Alone, trimis invariabil în lumea fără greutate a comediilor cu și pentru copii de parcă în acest domeniu nu s-ar fi născut capodopere. Nașul este cea ce se numește chintesența filmelor cu gangsteri, fiind de aceea, pentru mine cel puțin, mult prea facil în intenții și proceduri, Home Alone însă este un adevărat tur de forță: un film sinteză în care găsești de toate câte puțin, de la comedie, road movie și film de acțiune, rămănând în același timp în povestea generică a omului rămas singur în lume.