Fuga 8

Era un tren spre Târgoviște la zece și ceva. Erau, de fapt, mai multe trenuri, destule, a spus Nelu seara după ce a clarificat situația cu Bebe. Dar acesta de zece era perfect: ajungeai în nici două ore, îți rămânea timp la dispoziție să-ți rezolvi toate problemele și să ajungi la timp și la Nucet. Ce probleme și ce înseamnă la timp, l-ai întrebat tu pe Nelu oarecum excedat de generalitatea formulării. Păi, simplu: ne vedem cu niște amici la Târgoviste, la un restaurant bun de acolo, nu ne costă nimic, dimpotrivă, băieții aceia îmi datorează niște bani, îi încasăm și pe ăia, după care, valea, în douăzeci de minute suntem cu trenul înapoi în Nucet. Bebe, devenită atentă la întrebarea ta, nu și-a mai întors privirea, tu reușind să urmărești efectul răspunsului lui Nelu pe fața ei de parcă ar fi fost o grădină minusculă a vestitelor anemone bombardate cu și mai vestitele raze Gamma. Simțind aerul neîncrederii care umplea bucătăria precum sfara de clisă lăsată prea mult în seul propriu, Nelu a venit cu precizări la fel de vagi: nu e vorba de datorii numai de poker, e vorba și de niste împrumuturi ca să zic așa, chiar de investiții neonorate. Avea un dar de a folosi termeni și expresii neuzuale: da, investitii. E vorba de o pereche de Super Rifle și de niste rollinguri pe care le-am adus de la ocico. Știați cu toții la ce se referă. Era seara târziu, beați vin de Dealul Mare în bucătăria lui Bebe, scrumați în niște pahare de plastic cu apă pe fund să nu se găurească. Mia stătea lânga tine, foarte apropiată, trăgând în liniște și neconvinsă dintr-un Litoral. Nelu se mai scula din când în când în picioare, făcea câțiva pași prin bucătăria strâmtă până la fereastra înaltă din capăt având două ochiuri suprapuse, uitându-se, în timp ce vă vorbea, în bezna nopții spintecate de jos, de pe stâlpii găuriți de beton, de niște firicele gălbui de lumina electrică. Iar de acolo mergeti direct la Constanța?, a întrebat Mia accentuând cuvântul direct. Nelu s-a uitat la ea zâmbind, oprindu-se cu spatele la geam în drumul său de întoarcere. Dar stai odată jos, a spus atunci Bebe, enervată evident de acest dute-vino evaziv, te învârți ca Sfântul Duh înainte de Rusalii. Nelu a trecut peste tonul prietenei sale, a trecut și peste expresia care pe tine te-a făcut să zâmbești satisfăcut, s-a așezat totuși, uitându-se la Mia: depinde, a spus simplu. De ce depinde, a întrebat atunci Bebe și mai nervoasă: nu depinde de nimic, numai de cât de tâmpit poți fi. La Nucet veți trage o beție și veți bea și banii pe care îi aveți că de primit de la ăia să-ți iei gândul, iar dacă scăpați teferi, vei veni la mine să vă împrumut ceva bani cu care să ajungeti până la Constanța. Stai tu linistită, Mia, nu scăpam noi așa ușor de ei, a terminat prezentarea previziunilor într-o notă vag pesimistă si făcând în același timp evidentă diferența de inteligență si rafinament dintre ea și Mia. Mai am și eu ceva bani, dacă aveți nevoie, a intervenit aceasta demonstrând justețea tonului prietenei sale. Chiar că esti o proastă, i-a întors-o fără menajamente Bebe, faceți ce vreți, nu mă interesează, dar pe mine să nu contezi, s-a adresat de această dată lui Nelu. Veti dormi în camera de zi, eu cu Mia în dormitor, plecăm devreme, așa să știi, nu mă interesează dacă ai tren la zece, eu trebuie să fiu la opt la cursuri.

Trenul care mergea la Târgoviște era o minune. Vagoane noi, chiar dacă nu foarte curate, inventate pentru navetiști, fără compartimente și cu o platformă largă la cele două capete pentru cei care nu doreau să ocupe locuri pe scaune sau pentru bagaje mai mari. Ați dat o raita prin vagon, nu era nimic interesant, ați revenit pe platformă, urmărind călatorii care urcau sau coborau. Vă țineați de o bară lucioasă care unea plafonul cu podeau care hurducăia ritmic, v-ați aprins țigarile uitându-vă în zare prin ușile larg deschise ale platformei. Era un septembrie ireal cu soarele strălucind deasupra voastră în încercarea sa de a înveseli imaginile dezolante care se derulau prin crăpătura lăsată de cele doua usi blatante deschise, un spațiu gol ca un ecran de cinema sătesc. Erau pâlcuri de case părăsite parcă în mijlocul pustietății străjuite pe alocuri de copaci stingheri cu urme clare de hărțuire îndelungată. Sunt jalnice acoperișurile astea de tablă, ai spus tu în timp ce căutai o scrumieră pe peretele de lângă ușă a vagonului, oare de ce nu folosesc pe aici țigla? Habar n-am, ți-a întors-o Nelu, nici nu te așteptai la altceva, mitici, ce vrei, la ce să te astepți, a încheiat mai mult de grijă să nu închidă de tot conversația. Câmpia pe care înainta trenul nu semăna cu aceea pe care o știai tu. Nu avea nimic apropiat, nimic de care privirea să se prindă, să se odihnească. Dădea impresia de vastitate goală, populată vag doar din rațiuni de trecere. Vastitatea aceasta era accidentată, rănită parcă de denivelări nefirești, gropi sau dâmburi întâmplătoare, fără rost și fără sprijin în ce se găsea prin preajmă. Ajungem imediat, l-ai auzit pe Nelu, uite acum ne vom opri la Nucet. De aici mai avem un sfert de oră. Oamenii care urcau și coborau ocolindu-vă într-un dans vesel dar tensionat erau oarecum asemănători cu toții dar altfel decât cei pe care îi stiai tu de la Arad. Se mișcau rapid de parcă încercau să scape tot timpul de ceva sau cineva, privirile lor erau evazive dar obraznice atunci când reușeai să le prinz în direct, vorbeau repede și tare cu un accent agresiv, provocator. Cu toate acestea, realizai spontan, nu erau periculosi cu adevărat, amenințarea aceasta pe care o răspândeau în jurul lor era ca o mască a rănilor cu care s-au obisnuit să trăiască de la început. Acum stăteau cu toții în jurul vostru pregătindu-se sa coboare. Se-nghesuiau cu hotărâre oarbă pe platformă cu toate că trenul nu mergea mai departe, iar ora era la miezul zilei, liberă de orice constrângere. N-aveai unde sau de ce să te grăbesti, la școala ai întârziat, schimbul doi va începe peste trei ore, pentru prânz era încă devreme, iar micul dejun a fost consumat de mult. Cu toate acestea, se grăbeau cu toții. După ce ați ajuns pe peronul acoperit, v-ați tras deoparte, lângă zidul de carămidă rosie vopsită să fie și mai țipătoare, așteptând să treacă puhoiul. Unde se grăbesc toți ăștia, l-ai întrebat din nou pe Nelu mai mult să-ți exprimi mulțumirea că ați ajuns. Ce crezi că au habar? Pe dracu! Se grăbesc spre nicăieri și niciunde, două locuri unde se simt ei mai bine, se grăbesc ca nu cumva să aibă impresia că stau degeaba în timp ce nu stiu ce să facă. Se agită de dragul agitatiei. Miticii sunt niste agitati care sunt convinși că asta este starea naturală a lucrurilor. Clădirea gării era o copie minusculă și dezechilibrată a gărilor de dincolo de Carpați, cu structura metalică a peronului rămasă acolo din secolul al XIX-lea, cu vopseau sărind în toate părțile din locurile pe unde se mai găsea. Și sunt peste tot, ai observat tu, aruncând o privire de-a lungul peronului care era arhiplin cu toate ca tocmai a iesit din gară un tren întreg de călători. Te vei obișnui, a râs Nelu scurt, așa sunt ei, se mișcă tot timpul, sunt mereu pe drumuri. N-au stare să stea locului, nu pot sta linistiți, să nu scape cumva ceva foarte important sau să nu le ia alții înainte.