Fuga 9

Hai să mâncăm ceva, a sărit Nelu din peisaj, știu un loc fain, nu-i departe. De altfel, a completat el după ce ați pornit, aici nimic nu e foarte departe. Orașul e mic, într-o oră, două n-ai ce face. Ați luat-o pe o stradă dreaptă, hotărâtă, umbroasă din cauza copacilor bogați și relativ deși pe ambele direcții de mers. Căsuțele fără etaj de la început arătau bine chiar dacă nu erau neapărat întreținute și cele mai multe aveau acoperișul din tablă. După o vreme locul lor a fost luat de construcțiile mai noi, pătrățoase și cu muchiile indefinite. Cu decorații mai mult de cărămidă aparentă, nu erau neapărat blocuri, dar n-aveai cum să le numești altfel. Ați ajuns după câteva minute într-o piață în care vechiul se îmbina strașnic cu noul, vile cu un turnuleț în care se afla balconul se aflau față-n față cu verticalitatea butucănoasă a noilor clădiri. Asta este, a arătat Nelu spre cea mai înaltă. Hotel și restaurant și nelipsitul bar. Se mănâncă bine, te-a linistit, observând probabil nehotărârea din privirea ta, hai, poate dau de Gigi. Un chelner de aici, a precizat în treacăt în timp ce intrați în restaurant printre imensele uși de sticlă incastrate în cornier ruginit.

Gigi nu mai era, dar îl cunostea și pe Costi de care uitase complet. O ciorbiță, pentru început, după care un cotlet de porc, ce zici, i s-a adresat acesta direct cu aceea politeț agresiv-unsuroasă cu care începeai să te obișnuiesti. Merge, dar înainte ne aduci două vodci și cafele, i-a zâmbit Nelu ferm, după care a mai adăugat: si dacă se poate nu pișwasser. Ce?, a devenit brusc amenințător Costi. Mai scurte si mai tari, dacă ați avea la nisip, ar fi perfect. Nu avem, i-a întors-o chelnerul, dar avem la filtru. Nelu a râs: ați evoluat, deci, scurte și tari. Înțeles, șefu, a revenit Costi la zămbetul mieros dintotdeauna, încheiând ceremonia cu o plecăciune jucată în amănunt la mișto. Sunt cu toții niste șnapani, a început Nelu descrierea situației după ce s-a îndepărtat Costi. Te taie unde pot și cu cât pot, iar dacă te simt dezorientat sau fraier te lasă pur si simplu în curul gol după ce au băgat în tine ceva mizerii de doi lei.

Era evident stăpân pe situație, în elementul său, hotărât să nu scape frâiele din mână. De aici mergem înapoi la Nucet. Ajungem pe la cinci, de bilete n-avem nevoie, e a doua oprire, luăm pulsul, mergem până la Movila, nu-i departe, e prelungirea la Nucet, dacă avem noroc dau de Câine, poate stăm la el peste noapte, bem un vin și gata. Mâine la aceeași oră suntem la Bucale din nou. Era simplu, părea simplu, lumea strălucea sub soarele de Septembrie în timp ce voi, în timp ce suflați în lingura cu ciorba de văcuță, vă uitați prin vitrinele prăfuite spre blocul de peste drum.

Era doar o stradă. Nu-i vedeai capătul, iar în anumite porțiuni nici marginea. O stradă care se transforma pe nesimțite în piață, redevenind la fel, un pic mai încolo, din nou stradă. Mergând agale spre clădirea internatului Liceului agricol din Nucet, ceva îți lipsea în mod evident. Încă nu-ți dadeai seama ce, știai doar că nu e ceva concret, ceva palpabil. Aveai în schimb spațiu din belșug. Părea că te afli într-un loc în care nimic nu începe, nu se termină, doar este, există de când e lumea.

Internatul era o clădire nouă, un paralelipiped perfect dacă ar fi avut liniile paralele. Un coridor cât casa, expresia aici exprima realitatea de pe teren, din care se deschideau dormitoarele. La cele două capete se aflau niste scări cu treptele denivelate de mozaic aproximativ, delimitate de o balustradă din fier la fel ca în orice construcție de acest tip. Peste ani, în armată, cazarma nouă era la fel cu diferența că avea patru etaje.

Ați dat repede de băieți. Întâlnirea a fost așa cum a prevăzut Nelu și cum ți-ai imagint-o tu: gălagioasă și dinamică. Se băteau pe umeri, încercau să pară de gașcă. Hai, sictir, au zis aproape la unison când au aflat că tu ești ungur. Nu se vede, a zis unul pe care ceilalți îl apelau Calu. Se pare că aveau cu toții porecle de animale, formau un fel de trib cu rădăcini zoomorfe. Ați aflat repede despre Căine că nu mai venise la școală de trei zile, avea ceva probleme fizice, ceva legat de un pescuit ratat în balta din apropiere care s-a lăsat cu bătaie. E umflat rău de tot, mânca-ți-aș, a râs tare de tot unul numit Curca. Da, reveniți seara si dormiți la noi, a stabilit întrebând cel care părea șeful, singurul de altfel care nu avea nume de animal. Îi ziceau cu respect sugubăț Moșul. Si nu pentru că părea mai în vârstă ca ceilalți, dimpotrivă: era un puștan mai mititel, cu oasele ieșind prin toate încheieturile. Avea însă o privire obraznică și hotărâtă, calmă în același timp. O privire de bătrân care a văzut multe, pentru care viața este o carte deschisă. Sau închisă pentru totdeauna, depinde de ce-ți convine mai mult. Bineînțeles, mon ami, i-a răspuns Nelu Moșului, avem treabă, n-avem timp acum de chefuri, venim la internat cel târziu la miezul nopții, sper să aveți două paturi si pentru noi. Ce vorbești, i-a răspuns oarecum sumbru Moșul, patul tău este neocupat, cine să aibă curajul să se pună în locul tău. Ți se părea că între cei doi există ceva de care sunt conștienți toți ceilalți în afară de tine. Încercai să-ți dai seama dacă e de bine sau de rău.

Movila era în prelungire la Nucet pe drumul ce duce spre Mircea Vodă. Un drum străjuit de case joase, cu garduri doar pe ici-colo, printre care zăreai câmpia care se pierdea doar la orizont. La Nucet era o mănăstire aflată la marginea unei urme de pădure, urme care se prelingeau pe marginea de nord ale localității, Movila în schimb se deschidea în câmpia presărată de nenumărate bălți, numite oficial crescătorii. Heleștee?, ai întrebat tu la un moment dat doar ca să te afli în treabă, fără să realizezi atunci proveniența maghiară a cuvântului.

Câinele n-avea nici pe dracu, caftul a fost unul minor după cum ne-a povestit hohotind fără întrerupere, au fost în fiecare seară la baltă, au prăjit pește și au băut vin ieftin de Dealul Mare până-n zori, cum să te duci după toate astea la scoală. Corect, a conchis Nelu, mon ami, mă poți ajuta cu banii ăia, stii tu? Nicio problemă, i-a întors-o Câine, iar după ce a aflat de intenția voasträ de îmbarcare la Constanța, a devenit și mai darnic: mă, fraierilor, vă mai fac rost de câteva sute-n plus, să aveți. Nu-i o problemă?, s-a interesat politicos Nelu vădit satisfacut de primire, de imaginea pe care această deschidere, mai largă decât câmpia din față, o putea sădi în tine. Banii, mânca-ți-aș, niciodată, a șarjat Câine, iar în seara asta mâncăm niste pește și bem un vin de-ți dai palme singur. Omule, de ai ști, ce fără sens și fără chef sunt aici toate de când ai plecat, s-a adresat direct lui Nelu, lovindu-l tandru cu pumnul în burtă.

Seara a fost ca în povești. Peștele s-a prăjit puțin mai încolo de baltă să nu fie atâția tânțari. S-au adunat vreo zece de toate vârstele, era acolo și bunicul lui Câine, o mătușă mai tânără și încă câțiva despre care habar n-avea în ce relație de rudenie se află. Peștele a fost senzațional, iar vinul mai bun ca de obicei, așa cum ne-a asigurat Câine. Ce dracu, măi, odată vine Moșul la Câine acasă, doar n-o să-i dăm poșirca pe care o bem noi zilnic. Așa-i, a fost de acord bunicul, vădit transpus de apusul de soare care se-ntindea peste câmpie de parcă ar fi fost aburul sângeriu ieșit din pestii puși nu de mult peste grătarul improvizat dintr-o lamă de plug.