Reculul dictaturii în Europa de Est. România recuperează!

Rămasă oarecum în urmă, România lui Liviu Dragnea recuperează puternic față de fruntașe precum Ungaria sau Polonia, noile ordonanțe de urgență pe legile justiției indicând cât se poate de clar de unde venim, ce facem și încotro ne îndreptăm.

În Europa postbelică, nicio țară, nici măcar în anii cumpliți ai terorii comuniste, nu accepta să fie numită pe față dictatură, numele oficial al țărilor scoțẫnd în evidență minciuna inventată de revoluția rusă, după care noua putere ar fi a poporului, a munictorilor și țăranilor înainte de toți.

Soviet înseamnă sfat, adică consiliu, adică conducere în comun, un fel de parlamentarism dus până la extreme, prezent și în cea mai mică organizatie din țară. Astfel URSS însemna uniunea republicilor socialiste a sfaturilor, adică, cel putin în slogane și propagandă, un fel de republici în care puterea poporului a fost transpusă în practica cotidiană, aproape directă.

Teritoriile cucerite după cel de al doilea război au devenit la rândul lor republici populare, obrăznicia minciunii pe față întrupându-se în jumătatea din Germania, preluată de sovietici și care, ca o sfidare la adresa celeilalte jumătăți, rămase la occidentali, mergea până a declara noua colonie sovietică drept democrație: Republica Democrată Germană.

Ideea este că niciun dictator, nici o clică autoritară nu recunoaște calitatea ei uzurpatoare, susținând până în pânzele albe că este reprezentantul legitim al poporului, conducând democratic în numele acestuia, reprezentându-se ca cea mai înaltă autoritate a voinței populare.

Obiceiurile vechi se pierd cu greu, convingerile și atitudinile moștenite revin în forme schimbate, ceea ce nu se schimbă este apetența venală în interes propriu pentru putere, dorința ca această putere să reziste cât mai mult, dacă se poate până la moarte.

Distincția dintre democratul autentic și cel în piele de lup este cât se poate de simplă: cel din urmă minte cu nerușinare, cu zâmbetul parșiv pe fată, chiar și atunci când vine vorba de cele mai nesemnificative chestiuni.

Și pentru că, așa cum ne-a învățat Lenin și alții de teapa lui, o minciună repetată la infinit devine adevăr, trebuie doar să alegi cu grijă minciuna pe care s-o repeți până la saturație.

Dacă Viktor Orban se prezintă mai nou ca expresie a voinței populare atunci când monopolizează presa și sectoarele de stat ale economiei și culturii, Dragnea, un admirator declarat, și ai lui se erijează și ei în reprezentanții poporului atunci când, vezi, Doamne, se revoltă împotriva așa zisului arbitrariu din justiție, împotriva „binomului” (termen inventat de Ion Cristoiu, un activist de viță-veche al statului paralel comunist) despre care nimeni, din „statul paralel” în care trăim mai nou cu toții nu știe cu exactitate ce reprezintă.

Mechanismul sau mechanismele de a ajunge din democrație la sisteme autoritare sau chiar dictatură sunt foarte simple și folosite în fel si chip din cele mai vechi timpuri.

O majoritate parlamentară condusă de un personaj hotărât să-și apere interesele sub orice formă ahtiată după putere care transformă pe nesimțite reglementările și legile astfel încât acestea să servească interesele sale de grup sau chiar de persoană – reprezintă de fiecare dată începutul.

Poporul, cei mulți, nepricepându-se la chichițele juridice, trece usor peste astfel de schimbări, considerându-le simple jocuri de putere cu care el nu are treabă – jucăria domnilor, după o veche expresie care spune multe – nemaivorbind de oportunitatea pe care mai nou o oferă mijloacele moderne de comunicare, în frunte cu site-urile de socializare, de a propaga nonstop și pe toate canalele informațiile cu care o guvernare pusă pe rele pur și simplu îndobitocește electoratul, asigurându-și aceea susținere populară care – în ideea democrației care tocmai se fură –, o legitimizează.

Este exact ceea ce se întâmplă de o vreme, prin măsurile care atacă fundamentul juridic al statului de drept, în România, prin aceste transformări ale legilor în interesul clicii lui Dragnea, prin demonizarea tuturor care încearcă să se pună de-a curmezișul sau să arunce un spot de lumină pe gașca pitită în umbra din ce în ce mai palidă a fragilei democrații clădite în România în ultimii 25 de ani.

Justiția, tradițional și familiar celor care expopriază puterea în interes propriu, trebuie să fie lacheul care îi servește în costum de gală pe cei cocoțați astfel pe vârfurile puterii, indiferent de calitățile lor lipsă sau de venalitatea și ipocrizia lor.

O justitie independentă, garanție a statului de drept, este inamicul cel mai puternic al tendințelor autoritare, al dictatorilor în devenire, de aceea ea trebuie castrată, adusă în poziția pe care o aveau eunucii în legendarele haremuri ale Orientului celor o mie si una de nopți.

Preocupați de grijile cotidiene, pierduți în avalanșa de știri pentru spălarea creierului, trecem lejer și peste informațiile care ne vin prelucrate cu grijă de la cei care tocmai acum ne scot covorul statului de drept de sub picioare, lăsând grija pentru viitorul țării unei categorii de care zâmbim condescendent, îi etichetăm cu superioritate iar dacă insistă îi și trimitem undeva cu haștagul lor tâmpit cu tot.

Mai grav e că în țara lui Bulă și a șmecherilor care se nasc pe bandă rulantă, a inteligenților neînțeleși și de aceea puși mereu pe poante de doi lei bucata, o gașcă de semianalfabeți, o adunătură de borfași care nu sunt luați in serios nici pe lavita de la Videle, ne joacă cum vrea mușchii lor iar noi, în loc să spunem ajunge, zâmbim tâmpi în marea noastră înțelegere și înțelepciune.

PS. Am scris acest text, aruncându-mă în vâltoarea politicii de nivel national, liniștit în ceea ce priveste Aradul, în fond dacă mai nou văcuțele au început să umble noaptea pe Corso, pe aici nu mai avem despre ce vorbi…