Provincialul: Drumul oaselor

Am fost un mare biciclist.

Am început în frageda mea pruncie de la țară. Cu tricicleta, apoi trotineta, ca pe la cinci-șase ani să primesc prima mea bicicletă adevărată.

Era adevărată la prima impresie, n-avea torpedou și frână, o opreai pedalând înapoi. Era cea mai mică bicicletă posibilă, n-am rezistat prea mult umilinței, am trecut foarte reped la cele mari, normale. Din păcate n-aveam acasă decât una pentru bărbați, fiind astfel nevoit o vreme să pedalez pe sub ruda care lega ghidonul de șezut, o poziție nu tocmai comodă dar cu atât mai interesantă.

Făceam oricum deliciul babelor când mă duceam cu ea după apă la arteziană, orgoliul meu gâdilat astfel m-a dus la primul accident serios de circulație, pierzând controlul aparatului în fața unei lavițe pline de babe oftând de dragul meu.

M-am lovit năprasnic de salcâmul de după laviță, am zburat metri întregi prin aer, cantele cu apă rostogolindu-se cu zgomot tragic în cel puțin două direcții diferite.

N-am renunțat, dimpotrivă, am devenit încet-încet un adevărat as, un fel de biker înainte de termen, mergeam fără să țin ghidonul, puneam piciorele pe el, întorceam prin alunecare frânată. Babele, uitând de accidentul meu, nu mai puteau de admirație.

Anii au trecut, am devenit orășean, biciclist într-un oraș în care doar fraierii și neajutorații circulau cu tramvaiul. Nu aveam nuștiuce sculă, nu mă puteam compara cu cei care primeau bicilete din Germania, dar semicursiera mea românească era puternică și dotată cu toate cele.

O mai am undeva în pod, dezafectată, mai mult doar cadrul, tot restul fiind reciclat de cei din familie la bicicletele lor.

M-am lăsat de ciclism cândva pe la mijlocul anilor nouăzeci. Atunci, în față la McDonalds, o doamnă ieșind cu mașina de pe Horea m-a luat pe sus cu semicursieră cu tot. După primul șoc, realizând că sunt în viață, a recunoscut că de emoție a apăsat pe accelerație în loc de frână.

A fost pentru mine ca o iluminare. Mi-am dat seama atunci că, după ce și-au luat permise de conducere, babele au părăsit lavițele, devenind observatoare în mișcare. În fond, și în mașină te poți simți ca pe laviță, avantajul fiind schimbarea rapidă a punctelor de observare.

De atunci n-am mai urcat pe bicicletă numai în cartierul meu liniștit, unde, mai ales la sfârșit de săptămână, puteam observa babe pe laviță, acest lucru oferindu-mi un oarecare sentiment de siguranță.

Desigur, nu era vorba numai de babe. Au mai fost și moșii, adolescentele blonde și nu numai, apoi adolescenții încrezători în banii tăticului, nevestele tăticului cu bani, și tot așa o cohortă întreagă de pericole pentru cicliștii neavizați de noile schimbări sociale.

După ani și ani în care am circulat cu mașina sau pe jos, așteptam, fiind

la curent cu trendul occidental, momentul când și la noi se va trece la amenajarea de piste pentru biciclete. Mă gândeam cu încântare la anii de pensie în care mă vedeam călare pe o bicicletă elegantă, pedalând mândru prin oraș.

Aveam și idei cu privire la cum și pe unde ar trebui să fie aceste piste.

Lunga mea așteptare părea că va da roade acum câțiva ani, atunci când administrația orașului, condusă cu mână de fier de tânărul primar, a hotărât că a sosit momentul pentru construirea pistelor pentru biciclete.

Am așteptat cu sufletul la gură primele lucrări, rămâneam optimist în continuare în ciuda semnelor prevestitoare de rău.

Acum s-a terminat cu totul.

Știu că nu voi mai merge cu bicicleta prin oraș niciodată. Eventual tot în cartierul meu liniștit, mai ales la sfârșit de săptămână.

Lovitura de imagine care m-a convins de totala deșertăciune a așteptărilor mele a venit sub forma demarcării pistelor pe carosabilul din cartierul meu liniștit. S-au tras pe ambele margini linii întrerupte, nu înainte ca banda astfel delimitată, nu demult asfaltată, să fie râșcăită și umplută cu asfalt și mai proaspăt. Pe urmă, la intersecții, acest covor nou, fără vreun rost acceptabil, a fost vopsit în roșu.

De fapt, ne-a fost aruncat praf de asfalt în ochi.

Noi și până acum circulam tot pe acolo ocolind mașinile parcate. Circulația nefiind foarte intensă, este o manevră posibilă, așa cum în zonele centrale, cu o asemenea manevră riști să-ți lași oasele la vedere tocmai în față la McDonalds.

Am înțeles astfel că nimeni nu se gândește la mine, bicilistul necunoscut, ci doar la banul care intră în niște buzunare și conturi la fel de puțin cunoscute.

Îmi schimb gândul doar atunci când administrația cea strunită cu mână de fier va interzice circulația mașinilor pe bulevard de la Podgoria până după teatru.

Ziceți, să-mi iau gândul? Cum credeți...

Numai să nu-mi spuneți pe urmă că nu v-am spus!