Jeep

De cum am văzut-o am înțeles că are nevoie de un stăpân adevărat.

Nu era ca celelalte mașinuțe. Eu aveam o dubă TV din pleu și un camion fără marcă din lemn. Camionul era plăcut la atingere, dar nu semăna cu nicio mașină din lume.

Verișorul din vecini, mai mic cu doi ani, avea un parc de mașini mult mai mare. Plus că erau din import, nu ca ale mele, cumpărate toate de la magazinul mixt din sat sau de la Chișineu. Avea o salvare și o mașină de poliție aduse din Ungaria de niște rude care veneau cam o dată la doi ani, însă atunci îi aduceau un sac de jucării. Salvarea era, din câte ne dădeam seama, Moscvici, mașina de poliție, probabil, Volga. Avea și un Mercedes model mai vechi, cu uși, capotă și portbagaj care se puteau deschide. Era un pic mai mare ca o cutie de chibrituri dar nu cu mult.

Nu eram invidios cu toate că ușile acelea care se deschideau și dădeau impresia unei mașini tocmai oprite undeva la marginea drumului, lejer pentru un popas scurt, după care cursa putea continua spre cele mai exotice destinații, ei da, ușile acelea îmi trezeau o vagă dorință de posesiune.

Dar surpriza a venit, ca de obicei, de unde mă așteptam mai puțin. Eram trei în clasa a patra, ne numeam la fel, dar eram strigați diferit, nu ca să ne poată deosebi mai ușor, ci pur și simplu. Obiceiuri de familie greu de deslușit. Stăteam aproape unul de altul, dar eu mă jucam rareori cu cei doi.

Pe unul dintre ei îl consideram cam tăntălău, celălalt era adversarul meu cel mai înverșunat din clasă. Avea o memorie de robot telefonic, era bun și la aritmetică, avea întotdeauna temele făcute și termina de obicei premiul I sau II, eu, în cel mai bun caz, venind pe trei, dar în mod normal luam doar o mențiune.

Mama mi-l dădea exemplu în orice: uite, ce curat e, uite, ce bine stau hăinuțele pe el, uite, ce frumos salută, cât e de respectuos și de bine crescut, tu de ce nu poți fi la fel?

Era mai bun și la fotbal, singurul domeniu unde reușeam să-l pun în dificultate erau fetele. Eu aveam deja drăguță. Stătea vizavi și mă urmărea cu fidelitatea unei cățeluse Era atașată, dar dată naibii, a observat repede starea lucrurilor.

Ori de câte ori nu-i convenea ceva, mă amenința: dacă nu, să știi că te părăsesc pentru el. Poate nu-i atât de distractiv ca tine, dar e un băiat bun și simpatic. Simpatic, oftam eu teatral, ce poate fi simpatic la el? E un tocilar și gata!

Cu alte cuvinte, îmi otrăvea până și viața intimă iar lovitura decisivă mi-a aplicat-o într-una din rarele ocazi când ne jucam la ei în curte. Eram cei trei colegi de clasă și două fete: nelipsita mea pereche și o verișoară din vecini a tocilarului.

Cu toate că ne jucam rar la ei în curte, îi cunoșteam toate jucăriile. Nu se comparau cu ale mele, chiar dacă făceam abstracție de mingea mea de piele la mărime oficială. El avea o minge pleoștită de plastic și altele mai micuțe de gumă, de fapt mingi de bătut peretele pentru fete.

Avea ceva mașini, nu spun, înclusiv de tablă, dar nimic deosebit.

Și atunci am văzut Jeepul. Nu știu de unde a apărut, cum de nu l-am văzut până atunci.

N-am spus nimic, n-am dat nici un semn, am pus mâna pe el, studiindu-l îndelung într-un moment când ei se ciondăneau pentru ceva cu fetele.

Jeepul era perfect. Din tablă, cu parbrizul care se putea apleca peste capotă. Capota avea o stea mare cu cinci colțuri albă. Bineînțeles era kaki, adică de armată. Avea o singură canistră la spate, pe stânga, pe partea șoferului, adică. N-avea lopată, târnăcop sau mai multe canistre.

Dar avea, din punctul meu de vedere, tot ce-i trebuia: era ca și nouă, proporțiile erau perfecte, totul funcțional, anvelopele fără uzură. Era de fapt mașina la care am visat până atunci fără să-mi dau seama, era, prin asta, adevărata mea mașină.

Mai mare ca mașinile ungurești ale verișorului, totuși nu foarte mare, doar atât cât să arate perfect în mijlocul unei palme întinse.

Am studiat-o cu atenție, mi-am dat seama că era chiar americană. Produsă, adică, în marea țară a clădirilor care străpung norii, a revolverelor Colt, a mașinilor cu aripi.

Era o Tonka, numele nu-mi spunea nimic, însă literele și însemnele nu puteau fi decât americane. Habar n-aveam cum a ajuns la tocilar un Jeep american, de întrebat n-aveam de ce să-l întreb din moment ce am hotărât pe loc că este Jeep-ul meu pierdut, cel pe care l-am primit de la un american care s-a oprit odată în mijlocul satului.

S-a dat jos din mașina-i înaripată, iar în drum spre fântâna arteziană dintre sălcii mi-a pus în palmă Jeepul. Pur și simplu. Iar asta n-a fost doar în imaginația mea, am decis strângând mașinuța în pumn și pornind spre poartă ca unul care tocmai și-a adus aminte de ceva foarte important.

Pleci, i-am auzit strigându-mă la grămadă, după care a venit și vocea subțire și amenințătoare a tocilarului: lasă mașina mea decapotabilă. Ce, vrei s-o furi?

Nu știa nici măcar că-i Jeep! Era prea de tot.

M-am întors violent cu mașinuța ținută strîns în mână, răstindu-mă la el: e mașina mea, nici măcar nu știi cum se numește! Convins că am punctat decisiv, i-am aplicat lovitura de grație: e un Jeep, un Jeep Willis.

N-a avut efectul scontat. Se uita la mine cu toată ura acumulată în relația noastră de concurență îndelungată. Mamă, a strigat fixându-mă victorios, vrea să-mi fure mașina decapotabilă.

Auzind chemarea, mama, o tărancă trupeșă, cu o față de fetiță speriată, a apărut în cadrul ușii bucătăriei de vară. S-a uitat la mine și a înțeles imediat: Nu-i a ta! A primit-o nu de mult în pachet de la verișorul din Germania. Nu-i frumos ce faci...

Stăteam așa, cu spatele la poartă, ei uitându-se la mine cu priviri întrebătoare și reprobatoare în același timp. Am pus Jeep-ul jos pe pământul uscat-prăfos de lângă prag. Speram că se va întâmla ceva neobișnuit. Nu s-a întâmplat nimic în afara faptului că vecina mea de vizavi și-a aplecat ochii și s-a tras mai aproape de proprietarul de drept al Jeep-ului.

M-am întors spre poartă. E a mea, am spus doar pentru mine în timp ce ieșeam repede în stradă.

M-am dus grăbit, aproape alergând, câteva case, după care, încetinind, am început să plâng...