Facebookul nu crede în lacrimi

Revin rapid pe facebook, continuând analiza acestui spațiu virtual care întrunește și unește mai multe dimensiuni ale omului modern: printre altele nevoia de intimitate și publicitate. Dacă s-ar putea în același timp. Facebookul și suratele sale mai sărace și urățele își zic de socializare dar de fapt sunt în aceași măsură și de intimizare. Ca să înțelegeți: satisfac dorința de milenii a omului de a fi prezent fără să fie.

Nu e mare filozofie, gândiți-vă la reveriile Dumneavoastră infantile de a fi undeva fără să fiți văzuți. Atunci când părinții discută lucruri importante sau prietenul vorbește cu fetița de peste drum, ori atunci când profesorii discută în cancelarie despre ultima ta ispravă. Să vezi și să auzi fără să fi văzut sau auzit. Eventual să intervi doar în situația surprinzătoare când ai ce spune sau crezi tu așa. Ca un Deux ex machina, te întrupezi dintrodată din nimic, suprinzându-i pe cei nepregătiți cu frumusețea, inteligența și înțelepciunea ta.

Colegul meu de breaslă jurnalistică, Cristian Țițca, om încă tânăr dar cu pretenții, a inițiat o postare despre așa numitul atentat de la Târgul Secuiesc. Mirat de obrăznicia secuiască, dorind să ne înfruptăm din înțelepciunea sa profundă, ne-a sevit și o poantă atribuită lui Napoleon – scoasă din mânecă și după ureche, desigur – în care marele strateg și mai micuțul împărat ar fi spus că limba maghiară nu este omenească, fiind mai potrivită pentru discuții între cai.

Dincolo de prostia intrinsecă a poantei, Cristi sau Țiți pentru intimi, ne amenința cu un text mai elaborat despre aberația secuiască și cea maghiară în general. Spre rușinea mea – recunosc aici spășit – n-am rezistat tentației și m-am băgat în vorbă, atrăgându-i atenția asupra absurdităților susținute, ajungând chiar să insinuez ceva legat de umorile sale. Țiți s-a repliat repede, aruncându-mi provocarea să continuăm, ca bărbați ce suntem, nu pe face, ci în publicistica adevărată, ca doi jurnaliști care se respectă.

N-ar fi fost nicio problemă dacă eram doar noi doi. Numai că așa-i face-ul cum am spus: pare public dar vrea să fie și intim. În discuție s-a mai băgat cineva, feminin și săltăreț, numele nu contează, ce naiba, suntem galanți chiar dacă suntem jurnaliști. Doamna sau domnișoara – nici măcar asta nu contează - în cauză a început așa fără pretenții și alte cele, luând discuția doar ca un prilej de vorbe-n vânt mai mult de dragul lui Țiți pe care, pesemne, îl cunoștea mai bine, eu în schimb cunoscând-o pe ea doar după nume și încă câteva informații mai mult indirecte.

Numai că după câteva schimburi de replici a devenit destul de clar până și pentru Țiți că ea nu este neapărat de partea lui, mai mult: la un moment dat a insinuat finuț ceva despre starea de vigilență în care se află și s-a aflat el toată ziua judecând după postările sale. Se părea că doamna sau domnișoara a urmărit mai multe iar acum, fără să-i pese prea mult de problema secuiască, a ținut să-și exprime bănuiala.

Momentul, ratat în prima fază de Țiți, a devenit exploziv după ce și-a dat seama unde bate ea. Eu, văzând o evoluție care nu mă mai interesa, m-am retras finuț, asigurându-l pe Cristi de toată colaborarea mea privind o viitoare polemică pe tema dată. De fapt, recunosc, această amănunțită prezentare face parte din primul element al ecestei polemici virtuale și posibile. Dacă și Țiți crede astfel, desigur...

Dar pentru că, așa cum tot insist, Facebookul e o hidră cu nenumărate capete, aflu peste câtva timp, dintr-o altă postare țițchiană, faptul cutremurător că pentru prima oară de când e prezent pe face a fost nevoit să steargă o persoană din rândul prietenilor. Ați ghicit, era vorba despre doamna sau domnișoara care s-a băgat în seamă și a insinuat ceva la adresa stării de vigilență a lui Cristi. Motivul invocat de jurnalist a fost tocmai asta: n-a invitat-o nimeni la discuție, s-a băgat ca musca țețe în soluția de vaccin, să-și asume consecințele.

Desigur, motivul a fost altul, bănuiți și Dumneavoastră, stimați cititori, care. Pe facebook caracterul public nu este real, e normativ, așa cum l-a conceput Zuckerberg iar intimitatea este o iluzie. Altfel spus, acum, pe lângă polemica eventuală cu mine, Cristi mai are o problemă: ar trebui să ceară elegant și galant scuze doamnei sau domnișoarei jignite în mod penibil. Să nu zic mojicește...

PS. Până la urmă Cristi s-a produs cu un text fluviu pe Reporter, un online personal, mai mult un blog, din care, spre rușinea mea, n-am înțeles mare lucru în afara unuia: Cristian Țițca este convins sau se lasă convins de caracterul periculos, potențial terorist al comunității maghiare din România. Nu prea am contraargumente: un neadevăr este mult mai greu de combătut decât adevărul. Îi spun doar atât: după cum cred eu, având și ceva informații în plus, poate să stea liniștit: ungurii nu reprezintă un pericol pentru România. Sunt altele, reale iar bau-baul unguresc este foarte bun pentru a distrage atenția de la ele...