Bețișoarele și furculița. Text citit la Casa româno-chineză

Oportunitatea de a vorbi despre China m-a luat pe nepregătite.

Primul lucru care mi-a trecut prin minte după ce am realizat provocarea părea o contradicție, ceva care nu poate fi adevărată în forma în care o gândim: și-și.

Ni se pare că știm multe, foarte multe despre China dar împreună cumva cu această primă impresie se furișează pe nesimțite și cea de a doua: de fapt știm foarte puțin.

Gândind mai departe încercăm să ne familiarizăm cu această contradicție, ajungând chiar la o nouă nebuloasă mentală: contradicția nu este contradicție de fapt, este firescul în sine.

E firesc să știi multe despre o civilizație milenară formată dintr-o populație foarte numeroasă trăind pe un teritoriu imens dar la fel de firesc este , ca tocmai datorită acestor date, să știi puțin, foarte puțin, frustrant de puțin în fond.

Având aceste date, despre ce ar trebui să vorbești în zece-cinșpe minute atunci când vine vorba să faci o comparație între cultura chineză și cea europeană, mai nou numită și euro-atlantică?

Iar dacă tot vorbim de cultura euro-atlantică, poate ar fi mai bine să acceptăm ideea, chiar dacă pare nefamiliară la prima vedere, unei culturi chino-pacifice. Influența spre Pacific a Chinei este foarte bine documentată, mergând până la faptul primordial al populării continentului american cu grupuri de oameni emanate din acest izvor străvechi de civilizație.

Cu alte cuvinte să nu ne ”cantonăm” în perspectiva: China și Lumea, să facem un efort să vedem China ca Lumea

Lumea este întotdeauna văzută ca centru, fiind chiar centrul de unde este văzută.

Europocentrismul vede lumea din Europa și prin Europa. China, este de așteptat s-o vadă din China. China văzută în oglindă este centrul.

Plecând nițel din centru este ușor să observăm că interacțiunea dintre cele două lumi este pulsativă. Ca mareea: flux și reflux.

Acum suntem în flux: China vine peste Europa, de fapt lumea atlantică este copleșită de lumea pacifico-indiană

Bețișoarele și furculița, amândouă sunt inventate în China. De fapt ce nu s-a inventat în China?

Joseph Needham, sinologul european de mare renume, vorbește de cele patru invenții chinezești fundamentale, de impactul lor cultural copleșitor. E vorba de hârtie – cam cu 2-3 sute de ani înaintea erei noastre, în perioada vestitei dinastii Han – tehnica tiparului, atât cu litere fixe cât și mobile – între secolul șase și 12 era noastră, perioadă lungă în care de la tiparul din lut ars s-a ajuns la litere mobile din bronz -, praful de pușcă – cu o evoluție tot în această perioadă – și busola – utilizată la început, în perioada Han, pentru practici rituale, nu pentru navigație.

Pe acestea le știe toată lumea, însă dacă cercetăm mai aprofundat, observăm o prioritate chinezească în majoritatea tehnicilor și procedurilor importante pentru civilizație. Sau, cum spune un amic de al meu, desigur pentru noi au fost inventate de ai noștri, de obicei cu mult după ce i-au inventat chinezii.

Cu titlu de exemplu, pomenesc aici câteva invenții chinezești mai însolite, mai puțin cunoscute dar la fel de importante pentru istoria civilizației ca cele cunoscute de noi toți:

Încep cu băutura alcoolică obținută prin fermentare: șapte mii înaintea erei noastre.

Sicriul: cinci mii î.e.n.

Lacul și lăcuirea, cam tot pe atunci, inclusiv pentru sicrie.

Paste, tăieței, făcute din făină mei, a cărei cultivație a început bineînțeles tot în China.

Bancnota, adică banii de hârtie, între șase sute și 1200, în timpul dinastiei Tang, Song și Jin la concurență.

Peria de dinți – din păr de porc – la sfârșitul secolului XV.

Cuju, nu știu dacă e bine să spun strămoșul fotbalului, joc în care mingea se lovea cu

piciorul, tot de pe vremea dinastiei Han.

Jocul de domino, secolul 12.

Efedrina, numită ma huang, folosită ca antiastmatic și stimulant, tot în perioada Han, de altfel nu degeaba atât de cunoscută.

Cerneala, secolele 2-3.

Vaccinul, la început împotriva variolei, în jurul primului mileniu

Zmeul, obiectul, jucăria pentru distracția copiilor, secolul cinci î.e.n.

Lacul de unghii, mileniul trei î.e.n.

Numerele negative, la sfârșitul dinastiei Han, sec 2 e.n.

Pahare și batiste de hârtie.

Cărți de joc, secolul IX.

Meniul la restaurante, în jurul anului 1000.

Termin lista cu hărtia igienică, în folosință generală în China din secolul șase e.n.

Iar intervenția mea o termin cu bețișoarele. Mai precis cu o scurtă meditație nepretențioasă despre diferența dintre cele două culturi și civilizații, surprinse prin folosirea lor în China și în culturile influențate, respectiv a furculiței în restul lumii.

Desigur, cum am specificat, ambele au fost inventate în China cam la începutul mileniului doi î.e. n.

Fără să intru în amănunte, ne dăm cu toții seama cât de importantă este pentru ceea ce numim cultură și civilizație felul în care oamenii se hrănesc. În zilele noastre a rămas singura relație directă cu natura profundă iar modul în care ne folosim prin mâncare de produsele naturale – să facem acum abstracție de înlocuitori – reflectă substanțial gradul nostru de rafinare prin interpunerea instrumentului intre om și natură.

Urmărind evoluția aici, în această chestiune, posibilitățile sunt foarte limitate, în fond măncarea poate fi dusă oricând, și acum, în funcție de situație, la gură cu mâna.

Hamburgherul, simbolul modernismului de tip atlantic, este o revenire la forma

primară a hranei: n-ai nevoie de cuțit, furculiță sau lingură, îți ajung mîinile.

E natural, e simplu, e firesc. Și este primitiv. Nițel animalic. Ursul, veverița, hârciogul ne ilustrează cât se poate de clar această situație.

Consumarea hranei cu furculița este un pas în față: cuțitul se transformă într-un fel de suliță cu doi dinți – furculițele la început aveau doi dinți, erau de fapt două bețișoare unite într-un mâner. Din perspectiva rafinamentului și a îndemănării erau cele două bețișoare unite astfel pentru neîndemânatici, nepretențioși, copii, oameni simpli, fără educație.

Bețișoarele însă transformau și transformă până în zilele noastre hrănirea în act de cultură. Mănuirea lor necesită exercițiu, răbdare și calm. Gestul este mediator: hrana nu mai este o simplă pradă consumată la repezeală, devine subiectul unui ritual.

Ritualul ca atitudine și procedură, iată mechanismul care declanșează civilizația, îndepărtând omul de rădăcinile sale bestiale.

Iată de ce au rămas ei și după patru mii de ani la bețișoare.

Europenii, putem spune cu un sentiment lejer de jenă, n-au ajuns încă la rafinamentul ritualic al hrănirii prin intermediul lor, iar în graba lor de a recupera timpul pierdut, au trecut direct la furculiță, destul de târziu de altfel, în secolele XVII-XVIII îmbunătățind-o si oarecum eficientizând-o prin adăugarea a încă doi dinți.

Ideea atitudinii și a procedurilor adecvate este mai importantă pentru lumea chineză decât materialismul tehnic, practic, o idee născută în Europa cu rădăcini în lumea greco-romană.

Îmbinarea celor două, al practicismului euro-atlantic și a atitudinii procedurale chinezești, ar putea fi o șansă pentru ambele civilizații