top of page

La arădeanul liniştit

  • Writer: Lajos Notaros
    Lajos Notaros
  • Dec 10, 2015
  • 3 min read

Piscul Baciului din Piatra Craiului

Dacă românul este o insulă într-o mare slavă, atunci arădeanul, evident, este un recif într-un golf liniştit bântuit totuşi de nenumărate curente lingvistice şi etnice.

Vorba vine, liniştit. Mai degrabă răscolit mai mereu de vânturi neprielnice şi totuşi generoase. Neprielnice pentru navigaţie, dar foarte bune pentru a pune rufele la uscat pe puntea imobilă a vasului eşuat.

Iar în acest punct fix înconjurat de vârtejuri mărunte, omul nostru, aidoma baciului din clasica anecdotă, stă imperturbabil. Nu cugetă, doar stă.

Reţinem contextul poantei: cel care întreabă este bucureşteanul nimerit pe coama dealului printre mioarele bălaie ale ardeleanului impasibil. Întrebarea este: ce faci, bace, stai şi cugeţi?

Răspunsul binecunoscut ascunde însă sensul. Pentru că omul nostru, fie că stă pe vârful dealului aidoma căpitanului corabiei eşuate pe puntea de comandă, fie că îl găseşti la un pahar de vorbă la pabordul vieţii sale molcome, nu cugetă.

El gândeşte. Ceea ce este cu totul altceva.

Verbul a cugeta vine din fondul latin şi se referă la a se mişca împreună, a acţiona coordonat: co-agitare. Se vede clar: pentru romani gândirea înseamnă agitaţie, mişcare. Ajunşi aici, îi putem compara cu grecii, cei pentru care mişcarea, agitaţia însemna simţire, sentiment, tulburare sentimentală: patetos (patetic, în româneşte), a peripatetiza însemnând a umbla roata confundat în discuţii măreţe. Vezi şcoala peripatetică a lui Aristotel.

Ni-l putem imagina pe uscăţivul din Stagira ca pe un profesor de liceu agitat din zilele noastre. Pe acesta îl ştim cu toţii: prins în vârtejul gândurilor sale, nu stă locului o clipă: se plimbă prin clasă, se agită în faţa tablei, încercând astfel să-i atragă şi pe elevi în cugetările sale susţinute de o explozivă încărcătură emoţională.

Ne dăm seama, aşadar, de unde vine agitaţia asta după un timp săcâitoare a miticilor. Mai apropiaţi în timp şi spaţiu de rădăcinele latine şi bizantine ale românismului, amplombul lor covârşitor, rapiditatea reacţiei în gândire şi simţire ţine mai mult de exterior. De imagine şi fizic şi mai puţin de manipularea interioară, intimă a gândurilor şi sentimentelor.

Ardeleanul însă, iar arădeanul cu atât mai flagrant, este produsul unor convieţuiri recente cu ungurii şi cu nemţii, respectiv cu populaţii care vorbeau maghiara sau germana, chiar dacă erau evrei, slovaci, sârbi sau croaţi.

Verbul a gândi vine din maghiară. În maghiară rădăcina „gond” înseamnă grijă, acel ceva care te apasă, nu-ţi dă pace, respectiv toate grijile inerente vieţii de zi cu zi. Germanul gedanke, înrudit cu englezul think vine din indo-europeanul „tong” cea ce indica iniţial ceea ce se vede, ceea ce apare, având aşadar o componentă senzorială, de contact fizic cu o posibilă încercare. Problema apare, se iveşte, ne este livrată de simţuri, înainte de toate de vedere. Observăm aici o oarecare înrudire cu maghiarul grijă în măsura în care ceea ce apare ni se „pune în cale” iar în ultima instanţă ne pune pe gânduri. Înlăturarea problemei, a grijei, se poate face prin acţiune precedată de gândire.

La romani şi greci diferenţierea dintre acţiunea externă pragmatică şi cea internă (teoretică) este mai puţin semnificativă. Cu o notă în plus, normal, pentru greci, în fond logica şi filozofia ca gândire oarecum pură, este o invenţie a lor.

Occidentul germanic va accentua această diferenţiere. A gândi pentru germani şi britanici este o îndeletnicire care în cele mai multe cazuri precede acţiunea, fiind concomitentă cu ea doar în cazurile evidente şi bine reglementate anterior. Cum ar fi de exemplu sportul.

Românul occidental, arădeanul fiind una dintre ipostazele flagrante ale acestei forme, trăieşte aşadar mai acut diferenţa dintre acţiune şi gândire. El ştie exact când stă, când acţionează şi când gândeşte.

Englezul ar fi spus bucureşteanului: Nu! Vorbesc cu tine. Neamţul poate ar fi adăugat: până mă laşi în pace. Ungurul, având în vedere furtuna din sufletul său pustiit, ar fi spus răstit: Ce ar fi să mă laşi în pace!

Ardeleanul, aflat mereu în expectativă, a spus ce a spus.

Însă dacă era arădean în mod cert n-ar fi spus nimic. S-ar fi uitat lung în zare deasupra capului bucureşteanului, mormâind ceva de genul: Mmmmmda....

Commentaires


    bottom of page