Emil și ciorăneii

Autorul volumului(1), Ciprian Vâlcan, ar putea fi un reprezentant al grupului evocat în titlu fără nicio nuanță peiorativă(2), grup identificat cu o oarecare nedumerire și oroare, amândouă mimate, de reprezentanții establishmentului academic românesc postcomunist de la începutul anilor nouăzeci.

Vârsta și studiile corespund.

Dar tot la fel de bine ar putea să nu fie: vârsta și studiile nu implică răspuns la orice cu privire la viața și activitatea intelectualului umanist postmodern.

Cât despre ciorănei, descoperirea febrilă, balansând spre cult misticoid, a lui Cioran în țara din care a plecat, i-a adus pe lume brusc și spontan în momentul în care textele sale au devenit accesibile și în țară.

Fiind vorba de un autor despre care, în fond, nu s-a stabilit nimic definitiv până la acel moment, posibilitățile păreau nelimitate, lecturile și interpretările paralele și fragmentare abundând în deceniul care a urmat.

După care febra s-a mai potolit, orizontul ideatic s-a curățat de norii și cețurile ideologice obligatorii, lăsând în urmă un Cioran la fel de neclar ca la început.

Ciorăneii de primă generație s-au maturizat, devenind intreprinzători culturali sau profesori universitari, încercând să uite sau să-și raționalizeze ale tinereții valuri.

Pe de altă parte, se poate presupune că lipsa de claritate pomenită este căutată, produsă chiar de personajul care a creat opera. Motive ar fi nenumărate. Istoria și evenimentele, datele personale și povestea subiectivă, luate separat sau împreună, nu favorizează, în cazul lui Cioran, limpezimea și evidența.

Ar mai fi apoi și negura aruncată de cei cincizeci de ani de ocultare în limba română, o vină găsită sau inventată, asumată sau ascunsă, ceva care n-are a face nici cu textul nici cu autorul doar cu ideologia dominantă dintotdeauna.

Și ar mai fi duplicitatea asumată a operei sale mature, scrisă într-o franceză croită în interes personal, o limbă în care gândul să se ascundă lăsând la vedere această impresie de poezie gratuită, eliberată de responsabilitatea plicticoasă a raționamentului aristotelic.

Se pot presupune așadar multe, de ce să nu se adune toate aceste presupuneri într-un volum? Un volum gândit pe baza a câtorva întrebări adresate celor care au ceva de spus în această nelămurire generală despre Cioran și opera sa.

Nu tuturor și nu oricum, în fond orice autor de interviuri își circumscrie intențiile prin limitările inerente de care este conștient. Cititorul, mai precis cititorii, pe urmă le pot adăuga pe cele de care nu este.

Limitările lui Ciprian Vâlcan sunt lăsate franc la vedere și parțial asumate.

Între cele treizeci de personalități – ciorănei doar în înțelesul elementar de interesați și legați într-un anume fel de Cioran - care răspund întrebărilor sale există doar unul-doi care nu este latin prin origine sau cultură.

Francezi și români, spanioli, portughezi și italieni, împreună cu mutațiile sud-americane, intervievații nu pot și nici nu trebuie să răspundă la întrebarea nepusă dar cu atât mai interesantă: și cei cu anglo-saxonii? Cu scandinavii și cu nemții? Ei cum îl văd pe Cioran, îl cunosc, îl apreciază, au habar de el?

Vorbim, desigur, de lumea academică, cea culturală, impactul unei filozofii în ”popor” fiind mediat de aceștia și observabil, în caz fericit, abia după câteva decenii.

La întrebarea nerostită și cu atât mai interesantă găsim câteva urme de răspuns în cele două interviuri cu universitari lucrând în mediul american, rspectiv canadian, dar indicația cea mai clară vinde de la olandezul Ger Leppers: ”Mi se pare că opera feroce a lui Cioran nu corespunde cu gustul și sensibilitatea olandezilor. Noi suntem un popor de negustori, suntem oameni practici. Și, pe de altă parte, noi suntem, în același timp, un popor de protestanți atât de idealiști, încât și-au dat misiunea de a face lumea mai bună – ceea ce pentru cea mai mare parte a olandezilor înseamnă: mai asemănătoare Olandei. În ambele cazuri avem mintea organizată spre viitor, spre construcție, spre soluții practice. Suntem puțin inclinați spre reflecția metafizică.” Aproape sigur, cele susținute de Leppers se aplică și englezilor și cu atât mai mult americanilor.

Și celelalte excepții sunt grăitoare. Un tunisian, arab de cultură franceză, o poloneză, traducătoare din română și un ungur, profesor la catedra de română a Universității Eötvös Loránd din Budapesta.

Poziția acestuia din urmă este și ea provocatoare în contextul evocat al relației contradictorii a tânărului Cioran cu mentalitatea și cultura maghiară: ”Oricât de paradoxal ar părea, există o dimensiune ungurească a subiectivismului cioranian (...) Există nenumărate pasaje care demonstrează unguritatea lui Cioran.”

Absența totală a ciorăneilor de expresie germană este cu atât mai deranjantă cu cât una dintre întrebările de bază, formulate în fiecare interviu, se referă la relația lui Cioran cu Nietzsche. Pozițiile, cum era de așteptat, sunt împărțite, mergând de la negarea totală a oricărei filiații până la prezentarea lui Cioran ca urmaș de drept al mult-controversatului gânditor german. Ar fi fost cu atât mai bine ca în acest context să avem măcar o poziție care vine din interiorul spiritualității care ni l-a dat pe cel care a constatat, la sfârșitul secolului XIX, moartea lui Dumnezeu.

Interviurile, așadar, sunt construite pe cinci-șase întrebări identice, prima vizând invariabil momentul în care cel intervievat a făcut cunoștință cu opera lui Cioran sau, în câteva cazuri, cu filozoful personal. De întrebarea vizând relația românului cu Nietzsche am pomenit. O altă întrebare provoacă la interpretarea și aprecierea operei cioraniene, urmează cea care se interesează de un autor comparabil cu el și, în final, interlocutorul este rugat să vorbească despre impactul, ecoul gânditorului român în cultura pe care o reprezintă.

Nu-mi dau seama câte interviuri au fost luate direct, dialogate pe viu, și câte prin metoda corespondenței. Înclin să cred că majoritatea au fost realizate prin cea din urmă metodă, așa cum transpare din introducerea lui Livius Ciocârlie: ”Stimate Ciprian Vâlcan, îți mărturisesc mai întâi regretul că, neavând eu instrumentul necesar conversației de la distanță, suntem reduși – în loc să dialogăm, cum mi-ar fi plăcut – la artificiul de a-ți răspunde la întrebări.” Din context deducem posibilitatea propunerii ca dialogul să fie realizat prin videochat – trăim în secolul XXI, de ce nu? -, irealizabil din cauza subdotării tehnice a Domnului Ciocârlie.

Așa se poate explica și fenomenul oarecum neobișnuit al traducerii textelor de către alții, nu de cel care a realizat discuția sau interviul, respectiv autorul volumului. Traducătorii nu apar în caseta cărții doar la sfârșitul fiecărui text tradus.

Dacă e să reproșăm pe bune ceva volumului ar fi tocmai această lipsă de adecvare la format. Interviurile au fost publicate înainte de a fi strânse în volum în prestigioase reviste – Apostrof, Arca, Cultura, Dilema Veche, Europa din Novi Sad, Familia, Orizont – rămănând la acest stadiu oarecum punctual fără să fie supuse unei prelucrări inerente adunării lor într-un volum.

N-ar fi fost rău un studiu introductiv din partea autorului din care să aflăm mai multe din culisele proiectului, eventual o reașezare a recepției operei cioraniene în lumina acestor contribuții noi.

În pofida acestor limitări formale, volumul oferă posibilitatea unei lecturi plăcute celor interesați, ciorănei și postciorănei sau doar iubitori de bio-bibliografii culturale, câteva interviuri de real interes, personalitatea, originalitatea celui întrebat făcând diferența.

Există, din păcate, și interviuri care n-aveau ce căuta în volum, exemplul limită fiind cel al lui Roland Jaccard, prieten târziu cu Cioran, cel care la întrebarea dacă autorul Tratatului de descompunere este continuatorul lui Nietzsche, răspunde simplu: evident, rămănând aproape monosilabic și în răspunsurile la celelalte întrebări.

Problema nu este caracterul laconic, oarecum expeditiv, problema reală și dramatică în sine, în astfel de interviuri sau dialoguri, este că filozofia nu se termină cu o afirmație sau negație. De cele mai multe ori de acolo începe....

1Ciprian Vâlcan, Cioran. Un aventurier nemișcat, Editura All, 2015

2Autorul recenziei se include modest în acest grup datorită, mai ales, unui amănunt biografic. În August 1991, realizând profund imposibilitatea realizării așteptărilor sale formulate pentru sine în Decembrie 1989, a demisionat de la conducerea ziarului pe care l-a înființat în 22 Decembrie 1989. După acest gest de recunoaștere a înfrângerii s-a retras, pe un șezlong pliabil, în fundul grădinii casei sale familiale. Pe parcursul acelei luni a comunicat doar cu membrii restrânși ai familiei – soție, fiică, mamă, tată – și doar strictul necesar, pronunțând de cele mai multe ori doar un da sau un nu informativ. În rest citea exclusiv Cioran. În pauze stătea nemișcat pe șezlong și se uita zâmbind – după mărturisirile ulterioare ale familiei – ca un idiot la nu se știe ce. După o lună s-a făcut bine – ceea ce înseamnă de fapt rău – și a revenit în lumea așteptărilor condamnate la moarte.