Efortul de a privi alături

Copil fiind mi se întâmpla adesea să mă pierd cu privirea în lume.

Eram dintre aceia care se holbau fără jenă la toate şi la toţi. Bag seamă că la început această naivă atitudine de-a mea o deranja doar pe mama. De fiecare dată când mă surprindea astfel mă atingea uşor pe mână sau, dacă tocmai o ţineam de mână, mă trăgea de braţ plină de o blândeţe neliniştită: Nu mai căsca gura! Nu te mai holba aşa!

La început nu înţelegeam despre ce este vorba. Eu nu ştiam că mă holbez sau că rămân cu gura căscată. Eu doar mă uitam cu atenţie şi nu-mi întorceam privirea. Vroiam să văd tot şi mi se părea că totul şi toate sunt demne de văzut, interesante şi pline de semnificaţii nebănuite.

Lucrurile au luat o turnură periculoasă în adolescenţă. Mama mă însoţea din ce în ce mai rar în peregrinările mele cotidiene, mă puteam holba, credeam eu, în voie la lumea care devenea din ce în ce mai captivantă. Numai că, a trebuit să realizez după o vreme, privirea mea, orientată mereu spre lucruri şi oameni care ieşeau cumva în evidenţă, deranja. Lucrurile prindeau viaţă, retrăgându-se din faţa mea, iar oamenii protestau deranjaţi de privirea mea sfredelitoare.

Mă trezeam din ce în ce mai des apostrofat cu brutalitate: Ce te uiţi aşa la mine?

Contează mai puţin faptul că cei care reacţionau oarecum intempestiv și dur erau şi ei tineri ca şi mine sau câte unul mai matur prins pe picior greşit – un beţivan ce se lupta cu gravitaţia sau un hămesit care înfuleca ceva pe ascuns -, important este că am învăţat după câteva experienţe neplăcute să-mi întorc privirea.

Cu timpul gestul a devenit preventiv: imediat cum îmi dădeam seama că cel vizat este pe cale să devină atent la mine, mă uitam repede alături, luându-mi o mină preocupată. Am învăţat să disimulez interesul care îmi ghida comportamentul până în momentul în care am devenit eu însumi obiectul observaţiei.

Noul mea atitudine – oarecum mai matură, nu-i aşa? – îmi provoca un sentiment de disconfort puternic. Îmi dădeam seama oarecum vag de laşitatea gestului meu. Nu ştiam încă nimic despre teoriile etologice, dar, înconjurat de animale, bănuiam că privirea joacă un rol central în stabilirea relaţiilor de putere dintre orătănii şi nu numai.

M-am refugiat de aceea în cărţi. Speram, pesemne, să aflu de acolo răspunsurile la nenumăratele întrebări care se ridicau în jurul meu provocate şi de comportamentul meu taxat cu agresivitate.

Spre deosebire de lucruri şi oameni cărţile nu se enervau dacă mă holbam la ele sau în ele. Problema cu ele era că răspundeau şi la întrebări pe care eu nu le-am pus.

Aşa stând lucrurile îmi era greu să văd răspunsurile, eram în situaţia celui care îl întreabă pe cel care stă lângă el în avion dacă-i la primul lui drum pe calea aerului iar acela îi spune că acest avion are o autonomie de zbor de 2000 de kilometri.

Informaţia este interesantă, te poţi apuca pe loc să te gândeşti la ceva care până atunci nu-ţi trecea prin minte: dacă cei de la aeroport au calculat bine distanţa şi au băgat destul combustibil in aparat, însă nu te linişteşte de fel, dimpotrivă îţi măreşte spaima privind incertitudinea referitoare la găsireau unui om care a reuşit să supravieţuiască unei călătorii cu avionul.

Cărţile, într-adevăr, spre deosebire de lucruri şi oameni, nu par deranjate de lipsa ta de cunoaştere şi tact. Mai mult chiar: te lasă în pace să te simţi comod în ignoranţa ta, în convingerea de nimic motivată că fiecare pagină citită te duce mai aproape de răspunsurile ultime.

Răspunsuri care nu există încă, puţinele răspunsuri care ajung la tine doar sub formă de întrebări. Vine un moment când realizezi că trebuie să te uiţi mai atent la cărţi, aşa cum te uitai în copilărie la oameni şi lucruri, să te întrebi dacă n-ai greşit atunci cînd pe vremuri, în urma acelei interpelări nervoase referitoare la privirea ta considerată obraznică – în maghiară szemtelen, adică cel care nu se uită prin ochi, ci probabil prin ceva care se ascunde după ochi – ai privit pentru prima dată alături, răspunzând aproape în şoaptă: la nimic.

Vine acel moment în care apele se despart iar tu va trebui să te decizi dacă vei face parte până la moarte dintre cei care se vor uita toată viaţa la nimic sau dintre cei care nu vor mai privi alături indiferent de ameninţarea din privirea celui deranjat.

Şi ar fi de dorit ca acest moment să se suprapună cu clipa în care dai de cuvintele lui Odo Marquard, un filozof german care s-stins din viață în Mai, cel care susţinea că: „raţiunea filozofică – precum râsul care astfel ne aduce alinare – este renunţarea la efortul de a privi alături.”