Scrisoare deschisă şeicului Ghita ibn Falka din partea cadiului rătăcit în deşertul cultural

Mult Prea Înţeleptului Nostru Ales în Numele Său!

După luarea la cunostinţă a raportului cu privire la viaţa culturală a Aradului, realizat de un grup de specialişti necunoscuţi, am ajuns, Preamărite, la concluzia oarecum perplexă dar perfect justificată, vei vedea, că fac parte din categoria socială cea mai defavorizată a Aradului.

În calitatea mea autoasumată, cum altfel, de om de cultură sau intelectual, ziceţi-i cum doriţi, sunt un adevărat şobolan de deşert, un rozător condamnat la pieire în acest Gobi cultural care este oraşul în care vieţuiesc încă. Nu exagerez!

Din raport, căruia, printr-o nouă siluire a limbii noastre strămoşeşti i se spune oficial „mapare”, aflu ceva vechi şi de demult, inventat de geniul unui alt cadiu obligat să fugă în străinătate şi cu care nici prin gând nu-mi trece să mă compar, de Nea Iancu vorbesc, bienszür, monşer: raportorii mapatori, plătiţi nu se ştie cât, stabilesc clar şi fără echivoc: cultura în Arad este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire.

Nici urmă de ea, poate arheologii ar mai putea insista să descopere, acoperite gros de prostie şi ignoranţă, nişte vestigii cât de cât.

Ca să nu spui că exagerez, iată câteva fulguiri din observaţiile şi recomandările specialiştilor nearădeni, necunoscuţi şi plătiţi bine din banii arădenilor: după ce mapatorii ajung la concluzia că este necesară clarificarea şi revizuirea metodologiei prin care Municipalitatea Şeicului Ghita derulează în prezent procesul decizional, recomandă brusc: „continuarea şi facilitarea unor dialoguri interactive, pe grupuri mici, din diferite arii artistice şi intelectuale, cu echipe ale instituţiilor culturale, pentru continuarea procesului de „mapping” al resurselor umane din sistemul cultural şi de „brainstorming” al ideilor creative, ca răspuns la provocările identificate”.

În cazul în care n-ai înţeles nimica, nu te alarma, problema este la Tine, Mărite!

În calitatea mea autoasumată de şobolan cultural chiar potzok intelectual, reuşesc relativ uşor să fac diferenţa dintre competenţă şi impostură. Ascunsă în limbaj de lemn, iată ce ne spune impostura bine plătită a specialiştilor anonimi: municipalitatea, adică primăria, adică şeicul, habar n-are de cultură, deciziile sale în domeniu sunt arbitrare şi voluntare, de aceea ar fi recomandabil să găsească în acest deşert cultural, creat în ultimii 5-10 ani, ceva semne de viaţă. Pentru asta ar trebui să stea de vorbă cu artiştii, oamenii de cultură, intelectualii(cadii) din oraş. Aceştia ar putea să fie motivaţi să iasă din hrubele (ateliere, biblioteci, săli lectură şi de repetiţii, adevărate oaze de cultură), unde s-au ascuns în urma tsunamiului de impostură din ultimii ani care a transformat Aradul într-o Patagonie culturală, şi să fie puşi la treabă din nou.

Aşadar, Dragul Meu Şeic, într-un oraş în care există un teatru fără spectacole, altul de marionete fără păpuşi, o orchestră filarmonică care, e drept, prin grija de neabătut a Municipalităţii Tale, O, Prealuminosule, ar trebui să cânte lângă sala de căsătorii şi cu melomanii stând pe duşumea în poziţie Yoga, mai are şi un teatru în limba maghiară (un trib nomad vecin şi câteodată prieten) fără sediu, are câteva săli spectaculoase de cinema fără filme, un muzeu absolut deosebit pe lângă care se merge la ştrand, un casinou în care se joacă la infinit mână moartă, o revistă de cultură de nivel naţional pe care liderii de opinie, şeici şi califi, din oraş o citesc la televizor, câteva ziare, mă rog, nu neapărat sublime, dar în care se publică anunţurile Municipalităţii, Preaslăvite Şeic, ceva studiouri tv mai deşucheate tot cu anunţuri, un stadion fără echipă, un turn de apă fără apă, un fond de clădiri fără gospodari, câteva palate în care se vând hamburghere şi şaormă, o gară care va fi odată europeană, un parc industrial muzeal vânat de investitori startegici, câteva cimitire unicat, un Mureş, cu insulă pe ea, ceva poduri, unul chiar monument industrial, pe care nu se trece, nişte biserici pline cu şeici şi califi şi două sinagogi fără evrei şi mai are, ei, da, mai are şi o cetate care de fapt este o fortificaţie militară fără valoare militară, lăsată să fie distrusă de cei care o apără, în acest oraş, Mărite Şeic, specialiştii n-au găsit urme de viaţă culturală.

Ai zis atunci, Luminate, că aşa nu se mai poate!

Ea, Municipalitatea, prin omul care reprezintă acolo arădenii de peste 10 ani, consideră că de vină sunt arădenii. Că nu le pasă de cultură numa de bişniţă şi cadâne! Şi uite, tocmai de asta a hotărât acest om, fără să se consulte în prealabil cu arădenii supuşi, că le va face oraşul capitală culturală europeană. Zis şi făcut.

Ş-atunci ea, Municipalitatea, prin omul care reprezintă acolo arădenii, adică Tu în Măreţia Ta, Sublime, auzind de cultură, ai pus mâna pe telefon. Ai sunat în stânga, ai sunat în dreapta, i-ai tunat şi i-ai adunat. Unul pentru toţi, toţi pentru unul. Numai oameni de cultură. Câte unul mai citit, altul mai umblat, cel mai tare dintre ei a fost ăla care a reuşit să stea până la capăt la un spectacol de teatru şi odată, din întâmplare – căuta omul un bancomat –, a intrat într-o galerie de artă. I s-a explicat că acela nu e bancomat, ci exponat, aşa că n-a stat mai mult. Dar a rămas cu ceva.

Ai mai pus mâna pe telefon, alesule, şi-au venit şi specialiştii în „mapare” (mapping, of course), cei care au ajuns la concluzia că, pardon, Municipalitatea, ar trebui să găsească ceva oameni locali de cultură care să înceapă „maparea”(mapping, fireşte).

La auzul acestor vorbe, te-ai fâţâit aşa niţel. Nu prea ştiai cum să le spui că n-ai nevoie de oameni de cultură. Că nu-ţi plac. Că numa' de auzi de ei şi-ţi vine aşa câteodată să pui mâna pe buldozer şi pe basculantă. Ce oameni de cultură, ce au ei ce nu avem noi?, ai întrebat aşa din senin, inexplicabil, în sinea ta.

Nu ştiu dacă ai găsit, Mărite, până la urmă răspunsul la întrebarea nerostită. Dar ca şobolan de cultură în această imensă Sahara culturală ce a devenit Aradul prin grija Domniei Tale în ultimii zece ani, mă simt obligat să-ţi răspund: idei, Mărite Şeic, idei!

Acuma, eu ştiu, cu ideile e mai greu. Ele nu se învaţă, nu se pot inventa, nu pot fi preluate, copiate, adecvate, ele vin pur şi simplu. La unii, da, la alţii, nu.

De primii zicem că sunt intelectuali (cadii) – lucrează, adică cu intelectul, un fel de sediu, centru, primărie, şeicat de idei acest intelect – de ceilalţi nu zicem nimic, lor nu le vine şi gata. Problema cu aceştia din urmă e că ei nu prea cred în idei. Fiind lipsiţi de ele, ei cred că nici nu există.

În societăţile mai evoluate ca a noastră, în anumite oaze şi oraşe mai norocoase, problema se rezolvă relativ simplu: oamenii fără idei sunt învăţaţi, îndrumaţi, şcoliţi, educaţi să creadă în ele. Să înţeleagă că ideile pentru ei sunt la fel ca notele muzicale pentru afoni: există chiar dacă ei nu le prea pot distinge. Iar în continuare să li se explice că n-are rost să organizeze o orchestră (comisie, comitet, juriu) din afoni. Şi că asta nu înseamnă că ei, afonii (neidioţi) n-ar putea fi membrii de vază ai societăţii dar e mai bine să-i lase să cânte pe cei care aud notele iar ei să se delecteze, cât pot, cu rezultatul muncii ălora.

Altfel exact aici ajungem, Prea Mărite Şeic! În Aradul anului 2014, pregătindu-se să candideze pentru capitală culturală europeană cu o echipă fără idei dar cu foarte multe şi diverse interese.

Nu glumesc, Slăvite! Sunt în mijlocul unui deşert cultural dovedit. De specialiştii pomeniţi mai sus şi de evenimentele care se organizează în ultima vreme în oaza din centrul deşertului cultural arădean: concurs de motocros în piaţa din spatele teatrului, raliu şi alergări cu cămile şi cadâne în faţa Primăriei!

Pe bune, Mărite! N-ar trebui să aducem aici şi Dakaru', că ăia din motive politice ş-aşa aleargă la dracu-n praznic, în Patagonia?

Al Tău Prea Plecat,

Cadiu Potzok al Şobo

2014, vara