Intrarea în istorie

Istoria este o ştiinţă filosofică

Ibn Khaldun, Muqaddimah, 1377

Memoria este individuală, personală şi subiectivă. Se compune din amintiri, adică conţinuturi de trăiri trecute care pot fi reactualizate în gând şi formulate sub formă de text. Formularea amintirilor se poate concretiza în cuvinte vorbite sau scrise cu toate acestea amintirile trăiesc în noi ca imagini.

Fără sunet, fără miros, fără greutate şi inerţie, ca umbrele pe peretele peşterii invocate de Platon.

Amintirea nu ţine de gândire, ci de imaginaţie. Confuzia îşi are originea tocmai în interpretarea dialogurilor platoniene - pentru a evita o altă confuzie le numesc aşa şi nu platonice -, şi se sedimentează printr-un proces de reducţie semantică.

Eἶδος (eidos) sau ἰδέα (idea), cuvintele folosite în acest context, trimit ambele la o rădăcină indo-europeană care indică vederea.

Ideea ca gând, ca abstarcţiune conceptuală manipulată într-un proces pe care acum îl numim raţional, există în acest context doar ca posibilitate, sensul de imagine interioară, din multitudinea cărora se compune conţinutul elementar al interiorităţii umane, fiind încă preponderent.

Iată răspunsul la întrebarea de ce procesul prin care omul lui Platon ajunge la cunoaştere nu este învăţarea, ci amintirea, anamneza (ἀνάμνησις), ca să folosim termenul propriu dialogurilor despre care vorbim. Omul ajunge la cunoaştere prin reaminitirea formelor (imaginilor) perfecte pe care le conţine sufletul său nemuritor.

Învăţarea aşadar nu este acumulare, ci reamintire, ne spune Platon prin gura lui Socrate, desigur.

Lumea ideală în această înţelegere este departe de Lumea ideilor aşa cum ne-o reprezentăm noi acum, un sistem virtual şi logic al noţiunilor şi conceptelor -, ea este o lume a imaginilor(forme) perfecte şi pe care omul decăzut în materialitatea sa lipsită de strălucire şi transparenţă şi le aminteşte (vede) vag şi aproximativ, dar în mod sigur confuz și lipsit de încredere.

Cezura, despărţirea apelor, se produce prin Aristotel. Vorbim de un cataclism ontologic şi epistemologic deopotrivă. Pentru Aristotel ideile ca imagini sunt produse ale imaginaţiei, ale fanteziei ca să folosim un cuvânt modern care să ne redea mai exact modul cum „vedea” Stagiritul.

Drama nu poate fi mai mare de atâta. Vicleanul provincial distruge centrul de până atunci al mentalităţii greceşti – îndeosebi ateniene – prin ruperea omului de legăturile sale directe transcendentale – imaginile-amintiri -, aruncă aceste legături în lumea miturilor, a poveştilor de adormit copiii.

Atenianul astfel deprivat de legătura sa cu absolutul, nu mai poate fi un dat, el devine o simplă potenţialitate, un animal care se diferenţiază de celălalte animale doar prin faptul că trăieşte la oraş - zoon politikon – şi care are o singură şansă de a se ridica din animalitatea sa funciară: învăţarea de la ceilalţi, de la cei care au trăit destul şi adecvat ca să acumuleze cunoştiinţe. Informaţiile, ca să folosim din nou un termen actual, nu mai sunt în el, n-are deci cum să şi le reamintească, ele, informaţiile, sunt de pe acum într-adevăr conţinuturi de experienţă neformalizate şi pe care le poate dobândi printr-un proces de învăţare formalizat. Cum?

Simplu: cineva le va spune – lego (λέγω) – în speranţa că va fi destul de harnic şi atent să dobândească o cunoaştere destul de formalizată pentru a funcţiona logic (logos), raţional, am adăuga noi cei de astăzi, cu un termen de origine latină care duce mai departe spre experienţa practică, traducerea lui logos în latină trecând prin reducţie semantică pe sensul cantitativ: raport, relaţie, porţie.

Aristotel însă este sfârşitul drumului, este punctul terminus al acestei coborâri lente de pe înâlţimile olimpiene ale miturilor cântate de menestreli cu voci plăcute şi vorbe meşteşugite. Mânia lui Ahile nu mai trezea mândria nicunui grec, democraţia polisului se clatina sub presiunea continuă a perşilor iar salvarea nu mai putea fi căutată în superioritatea spirituală a celor care vorbesc în limba zeilor destrăbălaţi ai Olimpului. Dimpotrivă: dacă salvarea era posibilă, trebuia să vină din partea unor comunităţi războinice care vorbeau o elenă mult mai simplă, poate cam primitivă dar foarte adecvată organizării unor armate victorioase.

Democraţia locvace şi gălăgioasă se retrage neputincioasă în faţa expresiei fruste a puterii administrate militar. Sparta este peste Atena iar în Macedonia se naşte un alt pol de putere. Nu mai e loc de fantasme – expresia lui Aristotel pentru imaginile minţii -, e nevoie de acţiune energică.

Cifre, relaţii, judecăţi clare în doi-trei paşi, praxis şi nu teorii, acestea reprezintă viitorul pregătit de ideile lui Aristotel. Experienţele nefaste din ultimele decenii ale democraţiei ateniene nu mai sunt în mit. Ele se constituie într-un trecut dureros din care emerge parcă continuu un prezent care ameninţă cu absenţa unui viitor acceptabil.

Eternitatea divină în care se complăceau atenienii liberi, olimpieni în interiorul lor nedefinit, dispare lăsând loc timpului. Mitul se transformă în istorie.

Viaţa individului nu mai este o tragedie eroică, ci o cumplită dramă pe care trebuie să şi-o asume zilnic. El trebuie să înveţe să supravieţuiască în timp. Zeii nu-l mai ajută, are nevoie de învăţătorii care se află printre ai lui, în comunitatea de care tocmai s-a despărţit, realizându-si destinul său de suflet aruncat în lume.

Poveştile lui Hesiod şi Homer nu-l mai încântă, Orfeu îi pare un saltimbanc jalnic, individul acesta străin într-o comunitate agresivă şi acaparatoare are nevoie de ştiinţa semenilor săi care au trăit şi au aflat multe: are nevoie de istorici.