Os...care?

Preambul

Fiind un cinefil din născare, mă pregătesc de punctul culminant al anului din punct de vedere cinematografic. Da, ați ghicit, este vorba de premiile Academiei Americane de Film, ceremonie care are loc în fiecare februarie la Los Angeles, capitala fără rival a industriei cinematografice mondiale.

Nu neapărat a artei cinematografice, însă momentul a devenit un eveniment monden planetar, adus în casele oamenilor de noua media, cea care, prin televiziune și internet, te conectează în direct cu acele întâmplări care contează cel mai mult din punctul de vedere al imaginii și publicității. Iar dacă există ceva în care imaginea și publicitatea sunt una, Hollywoodul este cuvântul care numește acel ceva.

Nu mai sunt totuși atât de tânăr și de naiv să mă uit la toate filmele cu care ne inundă americanii - Bolywoodul nu există pentru mine, ultimul film indian pe care l-am văzut a fost Vagabondul - selectez cât pot, mă uit cât rezist - da, mai nou îmi ajung cinci-zece minute să decid că nu-mi pierd vremea cu filmul respectiv - și am, cum să n-am, un etalon, o măsură a mea după care valorizez și ierarhizez produsele industriei de vise americane.

Urmăresc, ca majoritatea dintre noi, categoriile importante: cel mai bun film, cel mai bun regizor, actori în roluri principale și secundare, câteodată scenariul, muzica și nu-mi bat capul cu premiile tehnice pe care oricum nu le consider relevante pentru arta a șaptea, așa cum mai era numit filmul pe vremea când exista și film european nu doar american, indian și telenovele.

V-ați dat seama, cred, din cele zise până acum, că sunt un purist moderat, nu refuz filmele comerciale bine făcute, însă dacă e să aleg între un film cu Bruce Willis și unul cu Woody Allen, îl voi alege pe cel din urmă. Există însă, mai rar, și situații fericite: Bruce Willis într-un film de Woody Allen.

Contextul

Durerea cea mare este colonizarea masivă a Europei de către filmul american. Oscarul are în vedere filmele de limbă engleză - britanicii, australienii și canadienii având un mare avantaj astfel - celelalte, indiferent că este vorba de restul lumii, sunt băgate într-o singură categorie: Cel mai bun film străin. Cinci-șase filme din lumea întreagă împotriva câtorva zeci, chiar sute care vorbesc engleza și sunt legate astfel ombilical de Hollywood. Marile școli europene din trecut - franceză, italiană, germană, rusă, cehă, poloneză, maghiară iar mai nou, printre țările scandinave, și noul film românesc - sunt reprezentate de câte un film-două, bugetul de zeci de milioane ale superproducțiilor americane fiind de neatins pentru orice film european. Mai mult, americanii vin în Europa să filmeze ieftin și bine, folosindu-se de aceste vestigii ale artei continentale cinematografice.

Iar cei mai buni europeni se duc la Hollywood, regizori, scenariști, operatori, mai rar actori, limba fiind un impediment serios în cariera americană. Cu toate acestea, după Garbo, Dietrich, Ingrid Bergman sau Bela Lugosi, se mai întâmplă minuni și în zilele noastre - nu vorbim de actorii englezi care se simt acasă la Los Angeles -, cea mai interesantă descoperire americană - a lui Tarantino de fapt - ai ultimilor ani fiind austriacul Christoph Waltz, deținător a două Oscaruri concomitente.

Cel mai bun film

Sunt opt nominalizări anul acesta. Americanii vorbesc de un an foarte bun pentru filmul lor, subliniind această bogată recoltă, văzute însă cu ochi europeni lucrurile stau mai prost: cinci din cele opt n-ar avea ce căuta acolo: ultimul Mad Max, este o superproducție copleșitoare însă - în afara tehnicii noi - cu nimic superioară filmelor de acțiune reușite din trecut.

Nici The Revennant n-ar avea loc acolo în ciuda imaginilor senzaționale, numai că este vorba de Leo DiCaprio, nu-i așa, care trebuie musai recompensat cu un Oscar după atâția ani de așteptare.

Marțianul lui Ridley Scott este o povestioară sf în care Matt Damon ia partea leului, însă nimic deosebit. Ultimul Spielberg, Bridge of spies, nu depășește limitările cinematografiei marelui om al Hollywoodului, edulcorat, artificios, salvat doar de jocul lui Tom Hanks.

Nici The Big Short nu depășește nivelul celor mai bune filme despre lumea financiară, chiar dacă povestea este susținută de actori precum Cristian Bale sau Brad Pitt.

Rămân așadar trei filme: Spotlight, favoritul meu - nu pentru Oscar neapărat, un film despre jurnaliștii de la Boston Globe care au investigat, acum zece ani și un pic, pedofilia din sânul clerului catolic american,

Brooklyn, o poveste irlandezo-americană de dragoste și înstrăinare și al treilea: Room, de interes canadian și irlandez, o poveste a reinventării sinelui și a lumii după o captivitate de șapte ani.

Habar n-am care film va lua Oscarul, sunt aproape sigur că va fi unul din cele cinci excluse de mine și nu din cele trei pe care le-am pomenit la sfârșit.

Dacă ar fi după mine, aș alege între Spotlight și Room.