Orașul care rămâne…

Impresia care se lasă, ca ceața în noiembrie, este lehamitea. Clădită pe gândul, vorba vine, că asta este, orașul acesta a fost întotdeauna așa. Mereu cu un pas în urmă, mereu în umbra orașelor vecine, o anexă oarecum a Timișoarei, fapt ce pare confirmat de cei douăzeci de ani de ”regionalizare” socialistă când a decăzut la nivelul umilitor de raion în regiunea Timiș. Un oraș al afacerilor mărunte, înconjurat de cartiere prăfuite vara și noroioase iarna în care trăiesc modest oamenii care deservesc aceste biznisuri de doi lei sau se duc în două sau trei schimburi să-și câștige cele necesare traiului la cele câteva întreprinderi, nici alea nu foarte mari, mai mult ateliere devenite pe nesimțite făbricuțe fără nume și renume. Nici măcar comuniștii n-au reușit să schimbe această impresie născută în negura vremurilor. Afaceriștii interbelici au devenit speculanți in anii cincizeci iar nițel mai încolo bișnițari, în anii șaizeci-șaptezeci, orbitând, controlați cu interes de băieții cu ochii albaștri, în jurul noilor hoteluri create pentru turismul sexual al italienilor în primul rînd dar nu numai. Atelierele au devenit fabrici și uzine, muncitorimea, din cartierele în continuare prăfuite vara și noroioase iarna, fericită că în noile monstruozități sunt băi comune, uitând de absența canalizării din periferiile unde locuiau și unde veceurile din scândură de la capătul curții reprezentau încă în anii nouăzeci o realitate vie. Cultural, Aradul părea a fi de la început un oraș de operetă – manele și telenovele, am zice astăzi – în care acei puțini intelectuali care administrau școlile și cele câteva instituții culturale, în frunte cu Filarmonica și Teatrul, respectiv ziariștii și oamenii de litere care proveneau de obicei din rândurile dăscălimii, știau foarte bine că bunăstarea lor depinde de reprezentanții puterii din palatul cu turn la mijloc, fie că sunt unguri sau români, capitaliști sau comuniști.

Cei care scoteau capul, se ridicau peste discursul acceptat și acceptabil, aveau două posibilități: s-o ia pe coajă sau să plece din oraș. Spiritul independent, social și cultural, al orașelor mari sau al celor mai mici dar bogate n-a fost niciodată propriu Aradului, conformismul, lipsa de pretenții, mulțumirea cu puținul făcând imposibilă formarea unei mentalități civice moderne clădite pe respectul față de valorile culturale și intelectuale creative. Dacă faceți efortul să cercetați nițel, veți vedea că personalitățile născute la Arad sau în împrejurimi s-au impus fără excepție departe de oraș după ce, realizând imposibilitatea de aici, au hotărât să plece. La Timișoara sau Oradea, Cluj sau București, eventual direct în Occident, contează mai puțin, la fel a fost și înainte de 1920 când diferența era făcută doar de capitale. Atunci chiar două: Viena și Budapesta. N-ar fi foarte grav dacă ar fi rămas măcar spiritul comercial și meșterșugăresc, dorința arădeanului mediu din trecut de a fi la modă și la zi cu cele ce se-ntâmplă-n lumea largă, un anumit snobism de a se înfrupta din produsele culturale și de divertisment imediat după apariția lor în occident. Această mentalitate a asigurat Aradului istoric câteva priorități – Școala de muzică și Filarmonica, prima fabrică de autoturisme din zonă, prima linie electrificată de cale ferată, primele săli de spectacol, cinematografe și cluburi sportive de tip occidental – ajungându-se astfel în anul de glorie 1937. Atunci orașul a ajuns să fie considerat cel mai important centru industrial din Ardeal și al patrulea ca importanță din țară.

Numai că n-a rămas. Anii socialismului au îmbogățit Aradul cu UTA – creație de fapt a baronului Feri Neumann – și cu un Combinat Chimic, ruina aceea apocaliptică pe care o mai vezi în zare în drum spre Podgorie. Au mai rămas și câteva cartiere de blocuri, construite în pripă în ultimii ani ai lui Ceaușescu, acesta reușind astfel, cu limbă de moarte, să introducă și în Arad spiritul obtuz și nediferențiat pe care își clădea dominația de analfabet cu voință și fără scrupule. Pe această moștenire s-au cocoțat politicienii noștri cei noi. Nu toți, din păcate însă până și excepțiile – Rațiu, Moisescu, Cristea – erau de mică importanță și fără putere. Cei de acum însă se folosesc de ea din plin: cu voință și fără scrupule. Școliți fulger la universitățile de fabricat diplome, doctori în toate, pregătindu-se parcă pentru operele științifice pe care le vor scrie la pușcărie – uitând de penibilul cu academiciana Elena și cu savantul Gigi Becali – noua clasă politică, prin reprezentanții ei locali, exploatează la maxim incultura și tot ce decurge din asta: obrăznicia și tupeul ignorantului, amoralitatatea agresivă și lipsa de principii a noului îmbogățit prin furt și înșelăciune. Dacă e s-o gândim până la capăt, cel mai mult îi deranjează cultura. Acel misterios ceva ce nu se poate cumpăra, fura sau confisca oricîți bani ai avea și care se răzbună ca oglinda moștohoaiei celei rele, spunându-le mereu că sunt alții mult mai frumoși și mai bogați ca ei. Și mult, mult mai rafinați…