Os...care? (9)
O Menino e o Mundo (Boy and the World)
Revin la categoria animație, mai exact la desene animate de lung metraj. Motivul este simplu: să spun câteva cuvinte despre filmul pe care-l consider de departe cel mai bun dintre toate cele nominalizate anul acesta la Oscar. Într-un episod anterior v-am mai spus că, după părerea mea, anul acesta cele mai bune filme sunt la această categorie, cele cinci de aici depășind fără probleme oricare dintre cele opt nominalizate la cel mai bun film.
Despre Anomalisa am vorbit pe larg. Am pomenit atunci că marele favorit este Inside Out, tradus în românește cam nefericit Întors pe dos, un Pixar cu Walt Disney pretențios și nițel deplasat în care ni se explică freudismul cu ajutorul animației digitale. Spectaculos și impresionant, nimic de zis dar, în același timp, nimic nou față de cele cu care ne-au obișnuit cele două case aflate în vârful animației cinematografice comerciale. De fapt, Inside Out inovează doar cu această găselniță de scenariu în care emoțiile sunt personificate și le vedem la pupitrul aflat în creierul unei fetițe de 12 ani prinsă în drama mutării familiei din Minnesota la San Francisco. Dacă e să mergem până la capăt, găselnițele scenariului în loc să ne facă să înțelegem mai intim mecanismele sufletești ale unui copil, dimpotrivă: oferă o imagine edulcorată, cam simplistă în ciuda artificiilor digitale specatculoase, o melodramă care diferă de Alba ca Zăpada doar prin faptul că acum vedem emoțiile acționând în ”carne și oase”.
Întâmplarea face ca filmul japonez - ei sunt singurii care pot concura comercial oarecum cu americanii, tradiția benzilor desenate (manga) fiind în măsură să asigure o audiență mult peste cea a altori țări -,When Marnie was There, povestește tot despre o fetiță de 12 ani. În buna tradiției a genului și a stilului japonez care aproape că nu face diferență între filmul de animație și cel cu actori ”adevărați”, povestea ei mi s-a părut mult mai umană și emoționantă decât cea a americancei din San Francisco.
Drept să spun mie mi-a plăcut mai mult până și Shaun the Sheep, filmul britanic nominalizat, povestea insolită, umorul, chiar dacă este de fapt singurul film efectiv pentru copii din ofertă, făcând diferența.
Însă filmul brazilianului Ale Abreu este într-adevăr o operă de artă cinematografică. Este chiar desenat de mână - ceea ce nu înseamnă că nu s-a lucrat și la calculator -, imaginile astfel obținute frizând arta picturii, regizorul-desenator declarând ferm diferența dintre concepția sa și cea pe care o putem vedea în filmele comerciale. Și cu toate acestea nu trebuie să vă gândiți la ceva abscons, pretențios. Imaginile sunt de naturalețea desenelor de copii, povestea simplă, firească și totuși ridicându-se la semnificații metafizice, muzica servind desenele până la contopire.
În film nu se vorbește, mai precis se vorbește o portugheză inversă ca să intrăm mai ușor în personajul copilului care ne povestește. Artificiul funcționează perfect tot așa cum și cele câteva minute de film real care apar în partea a doua.
Ar fi cea mai mare surpriză ca Inside Out să nu câștige dar pentru mine ar fi cea mai mare satisfacție a galei din acest an ca printr-o minune Oscarul să meargă la filmul brazilian. Chiar dacă, știm bine, Oscarul este mai puțin sensibil la artă și mult mai sensibil la succesul care poate fi măsurat în bani...
