MM

The End

The Doors a devenit trupa de referință pentru mine în 1980. La nouă ani de la moartea lui Morrison și la șapte ani de la dispariția trioului care a mai purtat doi ani numele formației lui Jim.

Întâlnirea din 1980 n-a fost întâmplătoare. Terminasem anul doi la filozofie la Cluj și pentru că organele n-au fost de acord ca împreună cu încă doi colegi să ne aprobe un tur cu bicicleta prin țările estice, m-am mulțumit cu un sejur mai lung la Budapesta. Punctul central al vizitei în capitala Ungariei a constat în vizionarea filmului lui Francis Ford Copolla, Apocalipsul acum.

Atât filmul cât și muzica de generic - cam trei minute și un pic din The End - mi-au rămas înfipte adânc în conștiință și în memoria afectivă, fiind până astăzi puncte de reper.

Consider Apocaliypse Now printre primele zece filme ca valoare din istoria cinematografiei, așa cum cred că The End este simfonia care sintetizează muzica nouă a anilor șaizeci, așa cum simfoniile lui Beethoven încununează cea mai prolifică perioadă a muzicii clasice.

O ascult măcar odată pe an, nu prea des să nu se producă saturația aceea în care simțurile încep să semnalizeze aiurea.

După 35 de ani de ascultare, consider în continuare că nimic nu o întrece, rămănând pentru eternitate ceea ce a fost de la început, una dintre puținele reacții perfecte la întrebarea care nu are și nu va avea niciodată un răspuns: de ce?