...un îndemn fiforos la acțiune și o obligatorie intoleranță...

Începem cu Domnul Vifor, vrem să zicem: Fifor. Prezent în paginile tuturor ziarelor arădene, fie că sunt în print, fie online, de asemenea pe toate ecranele, fie tv, fie laptopuri, tablete sau telefoane șmechere, Domnul din Craiova, omul lui Dragnea, este revoltat de ce a găsit pe aici. Pe aici pe la PSD dar nu numai. A găsit gropi prin județ, exprimându-se ceva de genul că în secolul XXI nu mai este posibil să vedem străzi centrale neasfaltate prin localități.

Domnul Fifor, venind din Dolj doar pe drumuri asfaltate, obișnuit ca în sudul țării să fie pietruite până și potecile din pădure, asta ca să nu mai vorbim de drumețele care duc spre closetul din fundul curții, este de-a dreptul viforos – noi bănuim că ofițerul de la starea civilă a fost nițel fonfăit atunci când a trecut numele nou-născutului în catastif – văzând starea social-democrației arădene. Pe undeva, totuși, îi dăm dreptate: social-democrația arădeană este exact ca la nea Iancu: este sublimă, este nemaipomenită dar lipsește cu desăvărșire.

Trecem oarecum frugal peste Andrei, oricum nu avem noi capacitatea și îndemânarea să prelucrăm toate producțiile sale jurnalistice pe parcursul unei săptămâni, două. Și ce să mai zicem de producțiile sale literare, filozofice, economice, antropologice, sociologice. Observăm, așa în treacăt, preocuparea sa mai nouă pentru prostie, majoritatea textelor fluviu din ultima vreme ieșite din tastatura andreiană ocupându-se cu acest fenomen social atoatecuprinzător.

O scurtă analiză ne relevă resorturile gândirii publicistului filozof, sociolog, econom și antropolog. Mecanismul este simplu: inteligentul, rafinatul, deșteptul Andrei este surprins oarecum de prostia care îl înconjoară, de marele risc ca un individ atât de inteligent ca el însuși să fie înghițit de prostia endemică a societății în care trăiește. Trece așadar la luptă, la lupta cea mare cu dușmanul său implacabil.

Specialiștii, ciocul mic, habarniștii sunt la putere...Împotriva proștilor și a prostiei, un îndemn la acțiune și o obligatorie intoleranță...Terminați cu aberațiile..., sunt doar câteva titluri din ultimele producții ideatice ale lui Andrei, asta ca să vedeți dimensiunile falgelului și magnitudinea luptei. Ideația este sublimă și în ultimul text, acela cu aberațiile, în care sociologul-antropolog se ridică împotriva celor care sunt de acord cu norvegienii care au preluat copiii unei familii neoprotestante mixte, româno-norvegiene.

La ei se referă ca aberanți care aberează, susținând superioritatea de peste veacuri a modelului românesc de familie, ideea nobilă după care în familiile noastre copiii se simt ca în sânul lui Avraam chiar și când sunt învinețiți de tăticii iubitori și mămicile iubărețe. De altfel, susține normalul Andrei, statul nu are cum să înlocuiască iubirea din familie, chiar dacă copiii sunt ținuți în lanțuri în cotețele de gâini, astea fiind, oricum, excepții.

Marelui gânditor nici prin cap nu-i trece, că doar nu e habarnist, prost sau aberant, că instituțiile de ocrotire ale copilului din toată lumea tocmai cu asta se ocupă, cu excepțiile, neavând sub nicio formă pretenția să înlocuiască familia, dimpotrivă, ca și în exemplul norvegian, copiii abuzați sunt, de obicei, reintroduși în familii adoptive. Acest aspect nu intră însă în ideația andreiană și pe bună dreptate: atunci când te consideri normal și inteligent într-o societate anormală și proastă, tot ce aberezi tu însuți ți se pare perfect normal.