Pastorul, Revoluția și...stelele României (II)

Observând, pe deoparte, reticența cu care este privit pastorul-europarlamentar László Tőkés, partea românească a opiniei publice manifestând aprobarea sau, în cel mai bun caz, înțelegerea pentru decretul prezidențial care l-a privat de Steaua României iar, pe de alta, din partea ungurilor: neînțelegerea și revolta în cel mai rău caz, m-am gândit să mai insist nițel pe semnificațiile nebănuite ale afacerii.

Două exemple. Pentru prima situație, observația unui disident autentic, Dorin Tudoran, cel care într-o replică pe Facebook, accepta că Tőkés și-a căutat-o de mult. Am renunțat să-l întreb acolo la ce s-a gândit exact, dacă nu crede că această apreciere puteau s-o facă mulți și la adresa Domniei sale în anii șaptezeci-optzeci, când, desigur în alte condiții, asta făcea și Domnia sa: o căuta cu lumânarea.

De altfel din partea românească a opiniei publice am remarcat o singură luare de poziție – o fi fost mai multe, nu exclud – favorabilă lui Tőkés în acest caz, mai exact intervenția lui Sabin Gherman care atrăgea atenția asupra faptului esențial că vina lui Tőkés nu ține de demnitate, ci de opinie. Dar Sabin Gherman, nu-i așa, în ochii majorității este un trădător, unul vândut ungurilor.

Pe partea cealaltă a baricadei, ungurii care și-au exprimat mai articulat punctul de vedere insistau pe chichițe procedurale – un lingvist clujean atrăgea atenția asupra traducerii inexacte a celor susținute de Tőkés la întâlnirea incriminată din 2013 de la Tușnad - în timp ce majoritatea își plângea de milă invocând seculara ură a românilor pentru unguri, atribuind rușinarea pastorului exclusiv identității sale etnice.

N-am întâlnit nicio abordare care să plece de la ideea că Tőkés, înainte de a fi orice altceva: pastor, episcop, cap de familie, politician, europarlamentar și nu în cele din urmă ungur, este numele revoltei de la Timișoara, în ordine strict cronologică primul revoluționar român. Subliniez: român. Român în măsura în care aparține multîncercatei idei a revoluției române.

Ungur, din acest punct de vedere, n-are cum să fie: nu a existat în 1989 o revoluție în Ungaria și cu atât mai puțin una maghiară în Ardeal sau de aiurea. Pe de altă parte, dacă îl identificăm, îl definim, îl acceptăm ca revoluționar, apartenența etnică contează mai puțin, în anumite cazuri dispare cu totul, revoluția socială fiind prin definițe una care depășește granițele și apartenența etnică.

Pentru cei care nu înțeleg despre ce vorbesc, bibliotecile sunt încă deschise, se poate afla de ce generalii revoluției maghiare executați la Arad erau sârbi, germani, croați și doar câțiva etnici unguri, de ce comandantul mitic al acestei armate a fost polonezul Bem.

Poate astfel vor afla și de ce s-a întâlnit Kossuth cu Bălcescu la Seghedin, de ce marchizul de Lafayette este cetățean de onoare al Statelor Unite, de ce rămâne Ernesto Che Guevara idolul adolescenților de pretutindeni în ciuda eforturilor părinților și bunicilor de a-i convinge că Che a fost un aventurier, un băgăreț fără minte și judecată.

Nu se pune aici problema de a idealiza și absolutiza ideea de revoluție, să nu se teamă masivii noștri gânditori de dreapta, de revoluție, în vremuri normale și imbelșugate, nu are nevoie nimeni, lumea vrea să trăiască în liniște și pace, să se bucure de bunăstare și fericire în familie.

Numai că se mai întâmplă. S-a mai întâmplat, se întâmplă și acum prin alte părți și se va mai întâmpla: lucrurile încep să meargă prost, elita politică devine leneșă și nepăsătoare, atentă doar la conservarea propriilor privilegii, granițele se închid, obrăznicia liderilor devine intolerabilă până la revoltă. Iar revolta, într-un fel sau altul, mai repede sau mai târziu, se va produce.

Iar când se produce, apar revoluționarii. Nu seamănă între ei și nu seamănă nici cu noi, cei mulți, cei care punem în fața liniștea, pacea, compromisul laș al firului de iarbă care se apleacă să nu-l taie sabia. Sunt niște tipi cam antipatici, guralivi și certăreți, scandalagii de felul lor dar nu de genul celor care se iau la harță după câteva pahare de tărie.

Și nu vin nici cu lecția învățată. Nu citează din Hobbes și Montesquieu sau Voltaire nici măcar din Marx sau Lenin. Habar n-au de ăștia, sunt în schimb foarte supărați pe nedreptatea care tocmai li se întâmplă. Atât de supărați încât văd negru înaintea ochilor, se agită de parcă Dumnezeu le-a luat mințile și nu pot fi înduplecați sub nicio formă. Ce mai, sunt niște tipi imposibili!

Sunt atât de înverșunați și lipsiți de apărare încât cei din jurul lor, cei care sunt și ei supărați și neliniștiți, văzându-i, dintr-o dată prind curaj și încep să facă lucruri de care până atunci nici ei înșiși nu se credeau în stare.

Revolta nu pornește niciodată din teorii și cărți așa cum ne învățau profesorii de socialism științific, cei care între timp și-au scos și ei certificate de revoluționari, scânteia sare întotdeauna din ceva neașteptat chiar dacă previzibil: lipsa pâinii în Paris, ceaiul prea scump la Boston, obrăznicia tâmpă a arendașului din Flămânzi, îndărătnicia lui László Tőkés de a nu face așa cum vroiau până si superiorii săi eclesiastici atenți să se aplece la timp în fața sabiei.

Numai că revolta odată potolită – contează aici mai puțin când și cum –, cine mai are nevoie de ei? De fiii învolburați ai revoltei, de sufletele flacără ale împotrivirii până la capăt? În mod sigur nu cei care au ajuns în frunte pe valul revoltei aprinse de ei, nu băgăreții pescuind oportunități în apele învolburate, nu profitorii cățărați în punctele cheie ale puterii zdruncinate de șocul revoltei.

Valul odată trecut, nimeni nu mai are nevoie de ei. Devin chiar agasanți, chițibușăria lor limitată începe să deranjeze, simplitatea lor infantilă pare din ce în ce mai deplasată. Degeaba sunt puțini, foarte puțini, prestigiul lor de moment este imens și de obicei sunt și foarte vocali.

Revoluția, spune o zicere atribuită lui Pierre Vergniaud, precum Saturn, își devorează fiii, ideea fiind că Saturn a fost avertizat de pericolul pe care îl reprezintă pentru viitorul său copiii săi, singurele ființe care, datorită apropierii intime cu el, vor fi odată în stare să întrezărească miezul putred al puterii sale.

Profitorii revoluțiilor dintotdeauna sunt în postura acestui zeu al belșugului și al saturnaliilor lipsite de grija zilei de mîine, gata mereu să prevină contestarea dominației lor peste masa doritoare de pâine și circ prin eliminarea oricărei contestații și revolte, inclusiv a celei venind din rândul celor mai apropiați lor.

Elita politică postdecembristă românească a reușit ceva ce părea o vreme imposibil: să refacă fără greș continuitatea cu cei pe care i-a schimbat cu ajutorul revoltaților. Și nu oricum, ci prin eliminarea acestora din urmă. Ca nimic să nu-i amintească de modul ignobil, bazat pe minciună și delațiune, în care a acaparat frâiele puterii scăpate din mână de cei speriați de răgetul dihaniei încolțite.

Scoaterea din joc a puținilor – întotdeauna sunt puțini – revoluționari originari rămași în viață s-a făcut pe două căi. Prima a constat în crearea, pentru prima dată în istorie, unui corp instituționalizat al revoluționarilor, ceva care seamănă dar și neagă ideea partidului revoluționar atât de drag radicalilor de pe ambele extreme ale câmpului politic modern.

Prin această instituționalizare au reușit să compromită fundamental ideea, revoluționarul fiind opusul instituționalului de oriunde și oricând. Transformarea revoluționarului în pensionar al revoltei, profitor al gestului său negândit, izvorât din străfundul liber al sufletului, într-un parazit de lux, este mișelia istorică a elitei postdecembriste, un gest de o josnicie greu de egalat.

Instituția astfel formată se diluează pe măsură ce trece timpul, linia dintre revoltatul originar și profitor dispărând încet dar sigur. Este o lovitură măiastră, trebuie să recunoaștem: originarii care se prind în joc sunt copleșiți de numărul mare al profitorilor, devenind pe nesimțite profitori la rândul lor, în timp ce șleahta acestora din urmă rânjește mulțumită de aura din ce în ce mai palidă dar încă existentă a revoluționarului acaparat prin împrumut și contagiune.

Rămân cei care nu se supun, cei care rezistă, cei care nu tac. Aceștia vor fi compromiși prin diferite alte metode. Oricum nu sunt ireproșabili – un revoluționar ireproșabil este o contradicție în termeni – căile de atac sunt multiple. Poate bea, poate îi plac prea mult banii, poate e afemeiat, poate are patima jocurilor de noroc, poate toate astea la un loc.

Compormiterea revoluționarului László Tőkés n-a început de ieri, de azi. Oportunități au fost cu duiumul: pastorul nu este ușă de biserică, îi place să trăiască bine, nu e defel imun la farmecele sexului opus, mai are și un mic complex mesianic, o plăcere a formulărilor frapante și tari – forța cuvântului pastorului funcționează exclusiv în maghiară, în alte limbi devine de cele mai multe ori opusul intenției sale – a fost relativ facil de obținut ca din numele scânteii revoltei române să devină într-un an, doi ungurul fioros, dușman de moarte al românilor care visează zi și noapte ruperea Transilvaniei din trupul sfânt al țării.

Metoda a funcționat până și în rândul maghiarilor, izolarea pastorului în politica românească (și cea udemeristă din Ardeal) fiind un fapt implinit la sfârșitul primului deceniu de după Decembrie 1989.

Nu era nicio problemă dacă rămânea așa, numai că Tőkés nu a ajuns degeaba declanșatorul revoltei de la Timișoara. Sesizând curentul favorabil pentru el în schimbările politice din Ungaria, a ales o emigrație ciudată, una în care este la adăpost de vexațiile puterii din România dar rămâne totuși un factor al jocului politic de aici.

Având toate acestea în vedere putem înțelege perfect dedesubturile retragerii Ordinului Steaua României europarlamentarului Fideszului. Nu i s-a retras pentru că a zis ce a zis la Tușnad în 2013, asta a fost doar un bun prilej sesizat de cameleonul perfect Victor Ponta, un adevărat reprezentant al impostorilor generici – vedeți, mirarea mamei sale la aflarea faptului că a devenit pesedist, trădând poziția familiei de până atunci -, i s-a retras pentru că a rămas singurul revoluționar, fiind și primul în ordine cronologică, care nu s-a lăsat asimilat, prelucrat, inghițit de puterea profitorilor revoltei din Decembrie.

Desigur, Tőkés, în mesianismul său considerat deplasat, insistănd pe drepturile minorității maghiare din România, oferă o linie de atac foarte bună celor care exploatează temerile românești cultivate secole la rândul cu privire la perfidia și cruzimea ungurească.

Numai că în Europa zilelor noastre, asta nu mai este o problemă. Sau cel puțin nu una centrală. Problema cea mare cu Tőkés este că pastorul ungur – în mesianismul său anacronic într-o lume postmodernă – se ia în continuare în serios ca revoluționar român.

PS1 Cu privire la problema revoluționarilor a se vedea scrisoarea deschisă a lui Ioan Bența din Bistrița adresată președintelui Iohannis

PS2 Societatea Timișoara a simțit exact despre ce este vorba, fiind până acum singura instituție, organizație românească care a protestat împotriva retragerii Ordinului Steaua României lui Tőkés.