Căsuța noastră, cuibușor de nebunii...

De mult, de foarte de mult, arădeanul se retrăgea vara în natură.

În căsuțe pe ștrand sau Trei Insule. Ăia mai aventuroși ajungeau chiar în inima naturii, undeva la Căsoaia, Cladova sau Moneasa, indiferent însă unde s-ar fi dus, arădeanul își făcea pe loc o căsuță. Din lemn sau chiar cărămidă, ridicată pe stâlpi de beton, că așa e sigur împotriva apelor care vin primăvara și inundă zonele de pe lângă Mureș, râul acesta pentru el înlocuind orice alt râu sau fluviu din lume indiferent că se numeau Mississippi sau Amazon.

Cei și mai arădeni aveau și bărcuțe pe Mureș iar cei foarte arădeni le aveau chiar cu motor.

Prin șapteșapte mă făceam că lucrez undeva la o cooperativă socialistă de prestări servicii – o contradicție în termeni în Iepoca de Aur – ca tehnician proiectant. Inginerul șef – îi scriam soției sale lucrarea de diplomă la Politehnică – îmi spune că ar trebui să ne gândim la ceva, o mașină de ștanțat fețe de pantofi pentru secția încălțăminte din înlocuitori. Era de fapt un atelier într-una din comunele din județ, unde femeile confecționau sandale din mușama.

Zice șefu: ți-l dau pe cel mai bun sculer din atelierul de metalurgie, și o lună să veniți cu ceva. Faceți cum știți, nu mă interesează ce faceți, când veniți la lucru, când plecați, numai să-mi veniți după o lună cu un proiect gata de pus în practică.

Așa am făcut cunoștință cu cel mai bun sculer-matrițer din întreprindere, ne-am strâns mâinile, ne-am uitat unul la altul fără să știm ce să gândim deocamdată despre celălalt. După un moment de făstâceală, mai mult din partea mea, îmi zice omul: ne vedem mîine la mine. Îmi dă adresa și îmi spune voios la revedere.

Casa era pe o stradă care dădea spre Mureș, nu departe de Fabrica de Zahăr. Mă aștepta deja, hai să mergem, mi-a zis imediat de cum m-a văzut în cadrul ușii. Am pornit-o spre Mureș, eu fără să întreb nimic, am trecut peste mal, de sus se vedea un mic debarcader, legate de el două sau trei bărci legănându-se ușor pe apa care acolo părea că stă locului.

Urcă, m-a poftit fără fasoane într-una din bărci. De lemn, formă tipică de barcă de pescar cu fundul plat. Avea însă motor. Și nu orice. Era un Johnson de șapte cai jumătate aproape nou.

Pe fundul bărcii un coșuleț cu toate cele necesare, după cum mi-am dat seama mai târziu. Unde mergem, am întrebat eu mai mult să deschid discuția, bănuiam că o luăm spre Trei Insule. La căsuța mea de pe insulă, a confirmat nea Nelu, sculer-matrițerul. Să discutăm în liniște și pace, facem un grătar, bem niște beri și mai vedem. Chestia cu mai vedem se referea la niște prietene de ale lui Nea Nelu, așa cum am aflat asta la momentul potrivit. Eu trecusem nu de mult de douăzeci, experiențele mele cu sexul opus se reduceau la strictul necesar, barcagiul era cum e bărbatul mai vârtos, undeva pe la jumătatea drumului dintre patruzeci și cincizeci.

Până la insulă am alunecat lin, fără grabă, nea Nelu cunoscând perfect bancurile de nisip care trebuiau ocolite. Era în Mai, Mureșul scăzuse bine, circulația însă era mare. Am realizat atunci că există în oraș o castă a celor legați de Mureș prin toată ființa lor, un grup de care doar auzisem dar nu-mi imaginam că sunt atât de mulți și sudați. Erau cu toții, inclusiv femeile, foarte buni înotători, mulți dintre ei pescari înrăiți, alții indrăgostiți de bărcile lor. Nu erau toate cu motor, asta fiind o modă mai nouă născută în anii șaizeci, în perioada liberală a lui Ceaușescu. Motoarele erau aduse din Germania de rudele șvabilor, de obicei la mâna a doua ca să fie accesibile și pentru un muncitor socialist.

Cei mai mulți asta și erau, intelectuali doar întâmplător, majoritatea fiind meseriași de la marile întreprinderi ale orașului. Ungurii formau majoritatea, erau și șvabi destui și foarte mulți români. Important era să fi arădean adevărat, nu venit la oraș cu comuniștii.

Căsuța lui Nea Nelu era o casă în toată regula, cu terasă, bucătărie-sufragerie și dormitor, mobilată, dotată cu radio și televizor. Am aflat și asta pe parcurs, sezonul începea din aprilie și ținea până în octombrie. Insula devenea o lume aparte, izolată de tot ce era urât și greu, un adevărat centru de rezistență în fața vremurilor neprielnice.

Pe-ndelete, în timp ce măncam și beam fără să ne grăbim, am stabilit calea de urmat: vom transforma o morteză în ștanță, eu mă voi ocupa de desenul mecanismului prin care alunecarea se va transforma în lovitură, el se va ocupa de sculă. Avea deja idei: un amic de la Libertatea, fabrica de încălțăminte din Aradul Nou, îl va ajuta. Între timp au apărut și două dintre cele mai bune prietene ale lui nea Nelu. Se pare că îl simțeau de la distanță.

După o lună de pescuit, grătare și bere la căsuță, seri lungi cu muzică bună de pe casetofoane și magnetofoane, prieteni și prietene, dansuri inițiatice în jurul focului, terminate cu inițieri și mai intime sub cerul înstelat sau în căsuța lui Nea Nelu, proiectul a fost gata spre mulțumirea generală a harnicului colectiv, o nouă dovadă a spiritului de inițiativă al oamenilor muncii, a emulației caracteristice societății socialiste.

P.S. Am scris această scurtă amintire având în minte tevatura care a început odată cu informația despre mutarea căsuțelor de pe ștrand. Eu zic cam așa: modernizarea este necesară, nu putem sta în calea progresului chiar dacă pe unii îi favorizează, inclusiv la buzunar, iar pe alții nu. Să nu se uite totuși cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm (Scuze, Paul!).

Dacă se poate...