Scrisoare din Oregon

Nu mai e cazul în plic, post restant sau alte asemnea forme care pentru cei sub treizeci de ani sunt de neînțeles aproape. Scrisoarea a sosit pe facebook, dar este o scrisoare în toată puterea cuvântului, cu adresă, formulă de deschidere, expunere pe măsură, și, desigur, partea de încheiere.

A fost scrisă, așa cum ar trebui să vă dați seama după această introducere, de un om din alte vremuri, chiar dacă nu foarte în vârstă, chiar tineresc și deosebit de dinamic dacă te iei după fotografie și după stilul scrisorii.

Omul a fost arădean, și este, vă veți da seama de asta în final, un arădean aș zice tipic dacă n-aș avea rețineri în fața unor generalizări pripite. Nimeni nu este tipic sau n-ar trebui să fie, în fond, indiferent dacă suntem credincioși sau nu, într-un fel sau altul fiecare dintre noi trăiește în speranța că este unic. Am zis totuși tipic pentru că prezintă destul de multe trăsături ale arădeanului: este un român rezultat al unui amestec biologic și cultural, aparținând până la urmă doar unor minorități, de oriunde le-am lua-o: bănuiesc că nu e străin de sârbi, de altfel și personalitatea sa dârză mă duce cu gândul la luptătorii de la sud de Dunăre, un intelectual, un artist chiar din moment ce meseria sa după diplomă este de arhitect, obligat să părăsească țara cu mult înainte de 89, și care și-a găsit un rost în viață tocmai în SUA, undeva în Oregon mai precis.

Nu e nimic deosebit, cu toții avem amici sau cunoștințe în America, emigrația într-acolo devenind sport local pe aici încă la sfârșitul secolului al XIX-ea. De voie, de nevoie, mai mult de nevoie.

Scrisoarea are și două fotografii: una reprezentând o imagine panoramică luată de undeva de sus, din spatele Palatului Cultural, având în centru podul pietonal iluminat în plină noapte. A doua fotografie reprezintă cupola aceluiași Palat, înconjurată de schele și a fost făcută acum patru ani de autorul scrisorii aflat în vizită în locurile natale. Nu-mi dau seama foarte bine dacă a fost făcută la Răsărit sau la Apus, optez pentru varianta primă.

Tonul scrisorii este personal și profesional în același timp. Se adresează primarului de aproape 12 ani al urbei, atrăgându-i atenția asupra faptului că podul respectiv duce nicăieri și arată, văzut de sus și iluminat, ca o machetă de scobitoare. În timp ce Palatul e scufundat în beznă. Orașul, ne spune arhitectul, are patru clădiri care merită să primească iluminat de noapte, unul dintre ele fiind Palatul Cultural. Obiecția că se lucrează nu ține, având în vedere că se lucrează cam de mult iar sfârșitul nu se întrezărește.

În ton personal, arhitectul arădean – cred că nu se supără dacă îl considerăm așa – din Oregon povestește câte ceva din copilăria și tinerețea petrecute la Arad. Vorbește de Muzeul de Arte, de bibliotecă, de Muzeul de Istorie, de concerte simfonice pe care le frecventa asiduu, dându-ne impresia ciudată că in tinerețile sale orașul acesta prezenta o ofertă culturală de care cei de astăzi ne putem considera văduviți. În același timp realizăm că arhitectul din Oregon vorbește doar de cele oferite în clădirea Palatului, având în vedere că acesta este obiectul scrisorii sale și nu de clădirea teatrului – iluminat, e drept – sau de sălile de cinema date în folosință unor comunități religioase, fără să mai vorbim de alte spații culturale dispărute fără urmă între timp.

Dacă ar fi după mine aș fi intitulat scrisoarea Zgomotul și furia, liber după Faulkner, singurul laureat al Premiului Nobel de pe Mississippi, cel care a creat un ținut imaginar, un fel de județ în plus al SUA, ținutul Yoknapatawpha, desigur existent doar pentru cei care își iau libertatea și timpul să mai răsfoiească un volum într-o bibliotecă sau chiar acasă în timp ce renunță la telecomandă.

Aș fi întitulat așa, chiar dacă Oregon e în capătul de Nord-Vest al Americii și are puțin de a face cu fantezia debordantă a neamurilor sudice de pe lângă Mississippi. I-aș fi zis așa pentru că arhitectul nostru vorbește despre poluare luminoasă, un fel de zgomot de lumină care deranjează dacă este așezată acolo unde, când și cum nu trebuie, ceva de genul unuia care nu trece pe faza de întâlnire când se apropie de tine în Merțanul său doldora de becuri și leduri cu xenon.

Sigur că te înfurii văzând obrăznicia, lipsa de scrupule și de responsabilitate cu care te așteaptă țara la reîntoarcere, sigur că te apucă pandalia sesizând impostura și amatorismul în acțiune, normal că-ți sare muștarul când revii în orașul în care ai crescut și din care ai plecat nu neapărat de bună voie.

Așa aș fi întitulat eu textul, arhitectul nostru din Oregon nu s-a lăsat însă deturnat de trimiteri literare ușoare și sclipitoare, s-a adresat direct, așa cum îi este firea și cum se face prin Oregon și alte părți mai norocoase decât orașul copilăriei sale.

A început simplu cu: Toa'she Primar al Aradului.