Orașul gol

Singur pe lume se numea, parcă, povestea care mi-a bântuit câteva săptămâni copilăria. Abia începusem să citesc cărți mai lungi, nu-mi amintesc cum am dat de ea, nu-mi amintesc de fapt nimic din poveste doar senzația de înălțare reconfortantă care mi-a rămas în urma vizionării imaginii din minte și fantezie: un oraș, o lume golită de toți ceilalți în care eu umblu fără să fiu constrâns de ceva, cineva, într-un fel sau altul.

Nu era nimeni în afară de mine, dar lumea funcționa de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Nu mă preocupa cum este posibil așa ceva, pentru fantezia unui copil de opt-zece ani orice e posibil: mașinile, tramvaiele, trenurile se mișcau singure, în cinematografe filmele nu se mai opreau, cofetăriile îți ofereau cele mai rafinate delicatesuri, doar te duceai și luai ce ți se părea mai apetisant. La ștrand apa era curată și îmbietoare, nimeni nu-ți avea grija, nimeni nu striga după tine când te aventurai în apa mai adâncă, și pe urmă era tot timpul vreme frumoasă, soarele strălucitor te îmbrățișa cu un aer cald plăcut, mișcat din când în când de un vânticel răcoritor.

După o vreme de plimbat prin fantezia asta luminoasă a apărut totuși un gând neliniștitor. E frumos, e nemaipomenit de frumos, dar ce folos dacă n-ai pe nimeni cu care șă-ți împărtășești bucuria de a fi singur pe lume. Cineva ca tine, de preferință o fetiță simpatică și voioasă, cu care să te hârjonești în splendoarea asta. Dar nu era posibil, simțeai fără să înțelegi paradoxul: imensitatea libertății în singurătate și imposibilitatea fericirii în libertatea necondiționată de nimic și de nimeni.

Mi-a venit în minte acest paradox experimentat în copilărie în timp ce mă gândeam la datele cu privire la turismul din orașul nostru. Sunt dezastruoase, catastrofale de-a dreptul. Trăim, se pare, într-un oraș în care nu se mai oprește nimeni, un oraș în care stau doar cei care n-au altă treabă mai bună, constrânși de obiceiuri, vârstă, și încă ceva poate: o speranță niciodată îndeplinită.

În afară de ungurii, de 15 Martie și de 6 Octombrie, nu ne vizitează nimeni, italienii bătrâni care s-au retras pe aici să-și cheltuiască pensia cu folos ieftin nu pot fi numiți turiști, ei intrând aproape spontan în obiceiurile nepretențioase dar gălăgioase ale locului. Din trenuri se dau jos doar copiii veniți în vizită la părinți, mașinile gonesc pe autostradă spre Timișoara, aeroportul stă de ani de zile așteptând avioane care nu mai vin.

Un oraș cu un râu nu de mult încă navigabil, cu un ștrand despre care se spunea nu de mult că este cel mai mare din Europa, cu o pădure lângă oraș și încă ceva ce trece drept insulă pe Mureș. Un oraș aflat la câțiva kilomteri de o Podgorie istorică, de niște cetăți – ruine, e drept – cu trecut mare, aproape de niște munți în care încă găsești locuri aproape neatinse. Un oraș care se golește văzând cu ochii – am pierdut în 25 de ani aproape un sfert din populație, de la 200.000 în 1990 tindem vânjos spre 150.000 în 2016 -, un oraș din care se pleacă.

De venit vin doar cei care își caută pe aici norocul folosindu-se de faptul că arădenii mai răsăriți, mai întreprizi, mai dați naibii pleacă aiurea: la București, în Occident, în America. Aceștia, în avantaj relativ, ajung repede în frunte, fără rădăcini și sentimente pentru ce găsesc, având un singur scop: să ajungă la bunăstarea mult visată cât mai repede fără să fie preocupați de ceilalți, de cei pe care i-au găsit aici. În fond, n-au nicio treabă cu ei.

Vorbesc mult aceștia, veniți pe pluta politicii postdecembriste, normal, golul pe care îl poartă în ei trebuie acoperit cu vorbe, dar de făcut nu fac nimic. N-au cum: nu simt locul, acesta nu înseamnă nimic pentru ei, este doar o oportunitate ca oricare alta. Nu văd potențialul turistic al răului, dimpotrivă. Construiesc poduri fără rost și proiectează fântâni arteziene în apă, lasă ștrandul în grija afaceriștilor ca ei, de Trei Insule nici n-au auzit că e mai departe, de vinul de Miniș știu doar din reclame că ei beau licori străine cu nume care sună bine atunci cînd le pronunți la un bairam cu alții ca tine și cei din jurul tău.

Orașul meu din fantezia mea infantilă era frumos: îngrijit, curat, plin de locuri îmbietoare.

Aradul, după ce se va goli de tot, va arăta ca un oraș distrus de molimă, un oraș bântuit decenii la rând de plăgi și epidemii. Cu casele scorojite, gata să se prăbușească, cu dalele trotuarelor ridicate și bălăngănind în gol, cu parcurile înghițite de bălării care ies prin crăpăturile asfaltului prost, ruginit la toate încheieturile, scârțăind la cel mai mic vânt care bate dinspre Mureș, un oraș gol în care nu se mai întoarce nimeni.

Și ce frumos putea să fie. Un bulevard maiestous golit de mașini, cu spații verzi și de promenadă curate ca lacrima, cu fațadele frumoaselor clădiri colorate în culori plăcute, cu râul curățat și adâncit pe care circulă șalupe, chiar un vapor vechi cu roată pentru turiștii care vor să ajungă cu ea, cu o escală la Trei Insule și alta la Pecica, la Szeged, un ștrand din care poți intra într-o cetate plină de prăvălioare cochete și spații de odihnă și divertisment întreținute și primitoare, cu drumuri bune care te duc cât ai clipi din ochi într-o pivniță răcoroasă la o degustare de Cadarcă...

Mai bine nu clipeam...M-am trezit de tot...