Mărul discordiei: Lupaș, Mateaș, Levente Bognár și alte fructe otrăvite
Mărul este fructul prin excelență: melon la greci, malum la romani, neprecizat la evrei. Simbolistica sa milenară ne copleșește și astăzi, sute de firme apelând la el, iar nu în ultimul rând fostul președinte al țării care de când a înființat partidul mișcărilor populare nu se mai duce nicăieri fără câteva mere în buzunar sau în sacoșă. Traian este de fapt un fel de Paris mai tomnatec dar nu mai puțin șugubăț încercând să încurce soarta prin reoferirea aceluiași măr cam scofâlcit unei Elene eterne încarnate mai nou în țărișoara asta bătută de soartă și de cavalerii ei rătăcitori.
Cert este că prin găsirea candidatului providențial în persoana pastorului senior Caba, Traian a reușit să otrăvească mărul alegerilor locale și la Arad. PSD-ul, în bună tradiție a luptelor de clasă din care își trage în continuare seva, a renunțat la Marin Lupaș, singurul consilier scos din sala de consiliu cu forța de către primarul încă în exercițiu, alegând un tânăr care până atunci îi considera pe pesediști răul(malum) de pe lume. Marin însă n-a renunțat, încearcă și el marea cu…Adi Mateaș. Ce să-i faci, asta este treaba cu mărul electoral: depinde ce dorești să spui, să transmiți bizonului majoritar. În Biblie fructele oprite nu sunt numite, sunt apostrofate ca fructele binelui și ale răului. În latină bonum și malum. Din fericire, în latină malum înseamnă și măr, de unde, nu-i așa, decurge simplu și fără echivoc că aceste fructe ale răului nu puteau fi decât mere. Iar dacă Adam și Eva, plus Ana, are mere, de ce să nu aibă și Samuel, Marin, Sebastian și toți ceilalți care încearcă să ne convingă că merele din coșarca de promisiuni a lui Ghiță sunt pe terminate.
De fapt, dacă stai și te gândești – sau mai mult stai și cugeți – doar Levente Bognár n-are mere sau dacă mai are, alea sunt sigur otrăvite, impregnate de orgoliul stăpânitorului milenar rămas pe aici cu câțiva reprezentanți ca Levente, nu neapărat răi dar în mod sigur parșivi și socotitori subversivi de steaguri tricolore de la Primărie și Prefectură.
Să începem așadar cu Levente. Pentru cei mai puțin umblați în tainele acestei limbi de neînțeles care este maghiara, Levente înseamnă războinic tânăr. Sau ceva în genul acesta, în lingvistică lucrurile de obicei nu sunt foarte clare, cert e că duce gândul la un bărbat tânăr, eventual un vânător în devenire. Nimic mai departe de Levente al nostru, cel care este trecut de prima tinerețe, fiind de aproape douăzeci de ani vice al Aradului. Sau sub. Că la început, din 1996, a fost subprefect, iar din două mii încoace este sub primar, ceea ce în românește se cheamă vice. Această longevitate leventiană se explică simplu prin cele zece la sută pe care ungurii din Arad – mai puțin periculoși oricum decât secuii din Ungurime – livrează fără preget celui pe care le indică Levente și cei care se ocupă de el și de alți tineri vânători unguri arădeni complet necunoscuți românilor. Levente este mărul otrăvit din povestea cu Alba ca Zăpada. Îl iei, ce să faci, că altfel n-ajungi primar, te ține așa amețit, buimac nițel câteva ore sau zile, după care vine Prințul Politic Românesc pe cal alb la tine, te sărută frumos pe buze și îți revii, uiți de Levi și de ungurii săi ca Alba ca Zăpada, îl pui vice și-i dai bice. De Levi nu poate face abstracție nimeni, nici măcar Ghiță, acesta știind foarte bine că dacă Levente îi rămâne loial, nu-l bate nimeni și sub nicio formă. Chiar dacă se unesc toți, chiar dacă Marin Lupaș, susținut vârtos din sapte de Adi Mateaș – să nu cadă de emoție, nu de altceva! -, îi declară iubire eternă lui Seba Bulumac, iar Traian îi vorbește lui Samuel, așa cum i-a vorbit Domnul lui taică-său, nici atunci, nici măcar dacă la toți ăștia îl lipim și pe Domnul Cancel, cu Levente alături Ghiță este de neoprit precum hunii lui Attila în fața Romei. Da, da, dar dacă? Dar dacă Levi se dă cu altul, treaba devine ca pe Câmpiile Catalaunice. Acolo unde Attila s-a luptat zi și noapte cu Aetius iar noi nici acum n-am aflat cine a învins până la urmă.
Întrebarea ar fi cu cine s-ar putea da dacă nu rămâne cu Ghiță. Răspunsul este precum un măr perfect, fără puncte moi și râmă lângă coadă: cu oricine care poate câștiga cu el alături. Dacă e să fie Seba, cu el, dacă Sami, tot așa, iar dacă soarta și Adi Mateaș îi scoate în cale pe singurul consilier municipal dat afară din ședință în timp ce el, Levente, nu știa încă dacă să fie sau nu de acord, atunci cu Marin Lupaș.
Desigur, Lupaș e doar o poantă, un banc bun povestit prost. E bun că e medic veterinar, a fost și președinte la UTA, dar mai ales că timp de patru ani a reprezentat în propria-i persoană opoziția din CLM la Ghiță. Din păcate și cel mai bun banc se fleșcăiește dacă e povestit de unul fără darul povestirii, iar Marin, un arădean oltean după nume – în nici un curriculum nu i-am găsit locul nașterii –, este o poveste cu dichis chiar și în propriul partid.
Pesediștilor arădeni nu le place mișuneala excesivă. Obișnuiți cu 15-20 la sută acolo, de la Avram Crăciun încoace n-au reușit să scoată în față unul cât de cât spectaculos. Legați sufletește de Țara Moților, o adevărată rezervă de cadre pentru ei, nu au încredere în agitații veniți de aiurea, mai bine conviețuiesc în pace cu dușmanul decât să intre în cine știe ce busculadă care să le strice sfârșitul de săptămână petrecut la un mic undeva la un colț de pădure. Așa că asta este: mărul otrăvit e pe masă, îl cheamă Levente, singura întrebare care a mai rămas: oare mușcă Ghiță din el încă odată sau îl lasă pentru Sami sau Seba. În funcție de situație…
Poz(iți)a săptămânii se referă exclusiv la Ghiță și la întâlnirile sale cu poporul. Fiind în funcție de peste 12 ani, știe foarte bine că nu este nimic mai important decât întâlnirile cu mesele. Toți care stau prea mult în funcție ajung la concluzia asta, unii mergând până la organizarea unor mitinguri chiar și în cel de al 12-lea ceas. Desigur, nu e cazul să ne amintim de aceste antecedente istorice, suntem totuși la Arad, un orășel fără prea mare importanță, așa cum ne dăm seama și din această poză la care singurul comentariu mai serios se întreba: da’ de ce stă Ghiță cu spatele la noi?
