Doinind a jale cu Doinaș

În situația când Uniunea Scriitorilor fierbe, filialele fiind convulsionate de lupta dintre cele două tabere pro și contra-Manolescu, un festival dedicat unei personalități controversate nu poate fi decât binevenit.

Este vorba de Festivalul de literatură Doinaș, organizat prin eforturile demne de laudă ale Liei Faur, un eveniment întins pe lungimea unei săptămâni întregi, cu invitați de seamă, nume apreciate ale literaturii românești din zilele noastre, dar care, iată, nu poate scăpa nici el – Festivalul, zic – de dihonia care sfârtecă din interior lumea literară.

Ideea este că prima ediție, cea de anul trecut, a fost finanțată din fondurile alocate Fundației pentru Capitală Culturală, între timp desființată ca rezultat al activității sale încununate de succes, așa încât pentru ediția de acum a fost nevoie de identificarea altor surse de finanțare. Greu n-a fost, dar nu mai e belșugul de anul trecut, organizatorii, recte Lia Faur, fiind obligați să taie de unde pot, să reducă cheltuielile pe cât posibil.

Posibil a fost la arădeni. Invitații, oaspeții, se tratează, firesc de altfel, cu ospitalitatea proverbială, de tăiat se taie de la localnici. In urma acestor măsuri de austeritate, literații arădeni, așa cum susține cel mai cunoscut și prolific prozator arădean, Gheorghe Schwartz, au cam fost lăsați pe margine: nu o lansare de carte acolo, nici măcar o masă suedeză, ceva acolo de mâncat, asta că de drepturi de autor, încă odată ceva acolo, o mică recunoaștere bănească să nici nu mai vorbim.

Schwartz, mai prăpăstios, așa cum îl știm cu toții, a mers chiar mai departe, afirmând, citând liber după o sursă clasicizată de pe acum, că la Arad, se pare, scriitorul bun e doar cel mort. Să organizezi, adicătelea, un festival la Arad, dedicat unei personalități locale – mai precis plecat de pe aici – și să nu dai literaților arădeni nici măcar o pogăcea, e cam prea de tot, zice autorul unui ciclu romanesc cam unicat în literatura română.

Noi zicem că pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, are dreptate chiar dacă apreciem eforturile organizatorilor, mai precis ale organizatoarei. Însă, se știe, nu citez, repet doar: toate drumurile care duc spre iad sunt pavate cu intenții bune, cam cum este și Mețeanu, ca să luăm acest exemplu recent de drum local pe care poți ajunge direct în Iad și din Arad.

Viața culturală a unui oraș nu poate fi realizată, făcută de la distanță, ea fiind în funcție de acei creatori, literați, artiști din urbe care făuresc, prin munca lor, această viață. Ideea că orășenii nu vin la evenimentele organizate de scriitori, poeți, artiști locali pentru că aceștia nu au numele destul de mare, nu sunt atât de celebrii precum confrații din capitală sau alte orașe mai norocoase din punct de vedere cultural, nu este un argument valabil.

Artiștii locali, atâția câți sunt și cum sunt, reprezintă garanția unei atmosfere culturale, iar lipsa de respect care se manifestă față de ei, pornită din modul în care îi tratează edilii, este cea mai păguboasă atitudine posibilă. Cultura nu poate fi importată, Liiceanu, Pleșu, Patapievici nu sunt arădeni, nu vor adăuga nimic la cultura arădeană prin rarele lor prezențe bine remunerate după buget.

Morga lor poate să întreacă pe cea a localnicilor cam rupți în cur, dar asta nu înseamnă automat că sunt și mai valoroși pentru Arad. În situația în care avem, totuși, câțiva scriitori și poeți demni de atenție, o Filarmonică cu artiști recunoscuți, câțiva actori de certă valoare, pictori interesanți și chiar câțiva teoreticieni respectabili – apropo, ce a făcut administrația la ziua de naștere a Domnului Medeleanu, de ce nu a organizat un mic eveniment de care să bucure și Venerabilul Domn și orașul -, a ”importa” cultură este cât se poate de contraproductiv și jignitor.

Până când nu reușim să-i respectăm pe cei de aici, indiferent cât de mari sau mici îi considerăm, până când cădem pe spate doar dacă vin de la București, a vorbi despre despre cultura orașului este o contradicție în termeni.

Chiar vin cu o propunere la final: între atâtea mascarade electorale, sondaje și investigații, de ce nu se pune administrația să cartografieze cultura arădeană prin reprezentanții săi cât de cât importanți? Și nu pe criterii de prietenie – fie ea și politică – ci de profesionalism, performanță și competență. Nu pe vorbe, cum spune românul, ci pe fapte!

Iar dacă găsim vreo 10-15 demni de atenție: scriitori, artiști plastici, interpreți, actori, publiciști, ia să le creăm un fond anual de compensații speciale pentru rolul lor în formarea culturală a orașului.

Să nu-mi spuneți că nu este posibil! Din fuga tastaturii vă spun zece nume care ar merita, iar prezența lor în urbe motivată astfel și material – pentru cei care ar avea altă impresie, trebuie să precizăm: și oamenii de cultură au nevoi materiale! - ar aduce un aport semnificativ în reculturalizarea Aradului.

Încă nu e târziu: poate o prinde vreun candidat din cei 11 pentru Primărie în platforma sa program!