Îl vom alege oare în continuare pe Baraba cel multiplicat în penalii de pe liste?
Ideea a fost că suntem, totuși, în Săptămâna Patimilor și să avem în vedere sensibilitatea religioasă a cititorilor noștri. Ideea nu este inedită de fel, presa românească excelează în pioșenie de marile sărbători, schimbând brusc, de Paște, de Crăciun, de Rusalii sau alte sărbători bine simțite, registrul, trecând fără chef și dintr-o dată de la știrile scabroase de agățat cititorul mofluz de după socoteala facturilor de plătit la cele de adâncă simțire și încărcătură spirituală de după prânzul sărbătoresc udat din belșug cu cele recomandabile și trebuincioase. Este, desigur, o ipocrizie complice cu sperietura primordială, știți aia când Adam încerca să se ascundă de privirile Creatorului Său prin Grădina Edenului după ce a mușcat din mărul Evei.
Aceste texte de complezență mincinoasă – cititorul nici nu le citește, dar dacă n-ar fi, s-ar simți ofuscat, iar redacțiile acceptă cu lehamite scăderea bruscă și cvasitotală a audienței de sărbători – sunt până la urmă gesturi pentru eul nostru profund, pentru speranța ascunsă că suntem mai buni, mai mult decât arătăm și părem, iar dacă Cezarul ne chinuie și ne umilește 350 de zile dintr-un an, măcar acum, pentru o zi, două, chiar dacă stângaci și fără prea mare entuziasm, să dăm și Celor Ce Sunt Peste Noi semnul de recunoaștere. Sau de luare aminte măcar. Măcar un semn. Că de mâine începe o altă zi dedicată celui ce-i place mai mult Cezarului, și tot așa până la următoarea sărbătoare. Nu ne facem iluzii, ne ne permitem asta, ne luăm doar momente de evaziune în care micii, berea, sarmalele, șunculița și friptura de miel reprezintă simbolurile compromisurilor pe care le gândim admisibile. Nu de alta, dar nici ceilalți nu sunt mai buni ca noi, atunci de ce să ne facem probleme, de ce să fim noi mai altfel decât ceilalți?
Din fericire sau nu, cei vechi le cam știau pe toate astea. Recitirea acestor povești primordiale ne arată că decorul și costumația se poate schimba, luminile, muzica deasemena, povestea rămâne aceeași. Încercăm să ne ascundem de privirile scrutătoare de adevăr, să ne spălăm pe mâini în fiecare ocazie când ar trebui să luăm o decizie dramatică, să ne dezicem de cei mai buni ca noi la primul cântat al cocoșului care vestește ziua. Și uite așa, ajungem în Joia Mare, ziua în care clopotele încetează să mai bată, ziua în care cel în numele căruia vorbesc toți cei care ne fac promisiuni și ne amăgim și noi, toți ceilalți, la auzul acestora, a spălat picioarele celor care au luat ultima cină cu el, da, inclusiv cele ale lui Iuda, le-a vorbit trist de simplu, după care, în timp ce ei dormeau, s-a pregătit să înfrunte ziua de Vineri. Și cu toate că povestea este repetată de două mii de ani, rareori realizăm că momentul decisiv al întâmplării sacre din ziua următoare – Vinerea Mare după creștini – are loc atunci când poporul adunat în fața palatului guvernatorului – Pilat se numea, știe toată lumea – este pus să aleagă pe cine să scape de cruce: un tâlhar pe nume Baraba (bar abba înseamnă în aramaica timpului fiul tatălui) sau pe Iisus considerat Mântuitorul de către nesemnificativul grup care îl urma. Fără să intrăm în amănunte deranjante – Baraba însuși se numea Jeshua, adică Iisus -, rezultatul este arhicunoscut: poporul Jerusalimului biblic l-a ales pe Baraba tâlharul, după unii comentatori, violentul și agresivul luptător împotriva ocupației romane, după alții.
Altfel spus, poporul a arătat fără echivoc că nu dorește presupuși mântuitori, dimpotrivă alege să salveze oameni din rândurile sale, nu promisiuni pentru o altă lume, ci lucruri concrete aici și acum. Oare asta ar fi explicația de ce nu apreciază discursurile rafinate și gesturile reținute, de ce nu sancționează abordările vulgare și agresive prin lipsa lor de discernământ, necurate prin intenție ale celor care îi doresc sprijinul oferindu-i promisiunea și șansa de a se comporta asemenea lor?
Nu știm. Medităm și ne minunăm în Joia Mare. Ne gândim la cei pe care îi vom alege peste o lună și un pic, ne gândim la listele care se definitivează și se depun la birourile electorale și care sunt pline de personaje primitive, agresive și guralive, nu puțini așteptând condamnări pentru faptele lor contrare legii. Pentru că absența bunului simț nu intră sub incidența legii, nu-i așa? Ne întrebăm, printre altele, ce caută Doamna Pistru pe lista PNL în timp ce este în proces de incompatibilitate, dar Domnul Ciceac de la Nădlac, arestat acum câteva zile, cum de a ajuns pe locul opt la consilieri județeni din partea aceluiași partid? În județ este și mai rău: oameni condamnați care vizează în continuare posturi de primar la Zărand, Șimand sau Seleuș. Condamnați cu suspendare pentru diferite ilegalități, ei cred, probabil, iar poporul crede, se pare, la fel: dacă e cu suspendare nici nu mai contează, e ca o amenințare paternă: vezi-vezi, să nu te mai prind, c-o-ncasezi. Ne întrebăm, oare câți pensionari ai serviciilor secrete s-au mai aciuit pe liste pe lângă Domnul Petre Pădurean de pe lista PSD tot pentru Consiliul Județean? Iar dacă Dumneavoastră, stimații noștii cititori în Joia Mare, vă întrebați, dar cu ăștia ce aveți, de ce nu vă convine că se apucă la bătrânețe de politică democratică, vă spunem doar atât: lupul își schimbă părul.., continuați, să trăiți!
Pensionarii de acum ai serviciilor secrete și-au făcut școlile prin Securitatea lui Ceaușescu, ceea ce, orice ați zice Dumneavoastră, nu este cea mai bună recomandare pentru cineva care trebuie să reprezinte poporul și nu tagma jefuitorilor. Pe urmă, ne întrebăm, ce nevoie mai au Domnii aceștia de indemnizația de consilier, având în vedere pensiile babane pe care le au. Atât de mari încât sunt de fapt confidențiale, precum instituția pe care au servit-o și în răspăr total cu cerințele de transparență ale mechanismelor cu adevărat democratice. Numai dacă nu cumva amicii lor de listă au stringentă nevoie de cele învățate și practicate de ei în servicii, acele cunoștințe care țin de evaziune, camuflare, diversiune și propagandă neagră, proceduri perfect valabile la serviciile secrete, dar cam neavenite în administrația făcută, nu-i așa, în numele poporului.
De altfel, și în final, chiar asta este mirarea noastră cea mare: cum de nu se sesizează ceilalți aflați pe listă: curații, cinstiții, dedicații, ireproșabilii? Te pomenești că nu-i deranjează, dimpotrivă, le convine să învețe de la alții mai orientați ca ei? Și să rețineți, nu exagerăm: nu avem pretenția să se umple consiliile de îngeri, pilda biblică e la o înălțime la care noi nu putem aspira, nici primarul n-are cum să fie peste vremurile în care trăiește, dar poate nu cerem prea mult dacă dorim ca în majoritate să nu fie hoții, tâlharii și vameșii credulității umane, ci niște oameni mai onești, mai sinceri și mai bine-intenționați. Chiar dacă nu sunt prea duși pe la biserică…
