Cum se pronunță Leicester la Arad?

Lovindu-mă de valul gigantic al entuziasmului mondial la vestea câștigării Premier League de o mică echipă, cotată la începutul campionatului cu șanse de cinci mii la unu, am avut așa un gând nostalgic. Un deja vu palid dar care mă încălzea la suflet.

Se spune că titlul de campioană al lui Leicester este cea mai mare surpriză din istoria fotbalului, dacă nu a sportului mondial. O echipă mică, fără vedete, cu un antrenor numit Tinkerman datorită faptului că n-a reușit în cei 64 de ani de viață să vină cu o echipă mai sus de locul doi, un team dintr-un orășel neimportant și fără nimic deosebit, iată, a reușit minunea bazându-se pe un joc colectiv, de echipă sudată și mânată doar de înverșunarea celor fără nicio șansă.

Sigur, în condițiile actuale accentul cade pe bani. Față de marile echipe, susținute din pungile de bani fără fund ale milionarilor din toată lumea, minunea numită UTA de la sfârșitul anilor șaizeci ai secolului trecut pare fără greutate.

Leicester a trebuit să învingă puterea de neocolit a banului, orgoliul marilor cluburi din insula britanică, ce a trebuit să învingă oare UTA să iasă de două ori campioana României, ajungând să elimine câștigătoarea Cupei Campionilor de atunci, o echipă olandeză numită Feyenoord?

Păstrând proporțiile, eu cred că UTA lui Domide – iar aici îl salutăm cu dragoste de fani eterni pe Roșcovan la împlinirea a șaptezeci de ani – a trebuit să învingă un sistem mult mai periculos și răzbunător decât regimul banilor din marile campionate actuale. Un sistem ideologic care n-accepta excepția și cu atât mai puțin excepționalitatea, respingea visceral evenimentele neprevăzute, necontrolate de la centru.

În rest, seamănă aproape în toate! Nici UTA n-avea supervedete, nici Coco, antrenorul, nu avea vreun palmares mai bogat, iar șansa ei de a câștiga campionatul României cu câțiva ani înainte putea fi gândită doar la șanse de unu la un milion.

Numai că este totuși și o mare diferență în favoarea noastră și a UTA-ei: Leicester nu este echipa orașului, ci a miliardarului tailandez, cu un antrenor italian și cu jucători, chiar dacă de mâna a doua, aduși din alte părți.

UTA a fost a orașului, o echipă într-adevăr locală, cu vedetele care au rămas aici, dovada fiind însuși Domide la șaptezeci de ani, cu Coco, antrenorul bucureștean stabilit definitiv la Arad.

Da, de aia am scris această mică notă! Să se vadă că se poate. Că Aradul are valori, are trecut, de ce să nu aibă viitor?

Acum când mulți neagă viclean aceste adevăruri chiar și în campania electorală, cred că e bine să ne amintim și de faptul că Leicester la Arad se pronunță UTA!

Hai Domidea!