În centrul vechi

Este ușor de găsit cu toate că n-ai de unde să știi că l-ai găsit.

Eram cu cineva, o bucureșteancă foarte interesată de toate, căutam prin Piața Avram Iancu un restaurant unde putem lua o cină nepretențioasă dar totuși bună, fiindcă, așa cum mi-a spus ea, la Arad se mănâncă ieftin și bine. Și pentru că n-am răspuns pe loc, a completat: iar taxiurile sunt mai scumpe ca la București. Am încercat s-o dreg cu ceva considerații privind distanțele din capitală și cele din Arad, ea însă ajunsese și mai în față cu gândul: dar sinagogă nu aveți în oraș?

Cum să nu, m-am repezit eu după întrebarea ei spre un teritoriu bine cunoscut, familiar mie oarecum: chiar două. Una neoloagă, mai veche, alta ortodoxă, din secolul XX. Hai să ți le arăt, am accelerat ospitalitatea, având în vedere că habar n-aveam unde am putea mânca ceva ieftin și bun, ceva cu adevărat arădean.

Am început la sinagoga ortodoxă de pe Cozia, de acolo am venit încet până la cea neoloagă. I-am arătat Casa cu lacăt fără butuc. Dar unde-i butucul, m-a întrebat ea fără ocolișuri, știți cum sunt femeile! A fost furat, posibil recuperat, acum nu se știe exact, poate la Muzeu. Nu-i posibil a reacționat ea vehement și nițel exagerat, știți cum sunt femeile, mai ales bucureștencele. Nu se poate, a exclamat tot așa când i-am arătat sinagoga neoloagă, trecând printr-un coridor scurt și strâmt, cu intrarea din curtea interioară a clădirii concepute să mascheze locul sacralității evreiești neoloage. Au ascuns-o, să fie mai în siguranță, a conchis înțelegătoare după explicațiile mele.

Pe urmă i-am arătat Piața de Pește, botezat acum după un mare primar de la începuturi, cel care a construit de fapt sinagoga: Heim Domokos. Vai, ce frumos, a oftat ea, uitându-se direct la platanii într-adevăr spectaculoși din piață care înconjurau stația de transformatoare din mijlocul scuarului. Ce, s-a uitat la mine contrariată când i-am spus că e o stație scoasă din uz, nu, nu e un veceu public. Oricum, am asigurat-o, nu mai avem așa ceva decât în cele două piețe centrale ale orașului.

Ne-am dus până la clădirea Preparandiei, i-am arătat ghiulelele din zidul restaurat care acum arată ca al unei cofetării de cartier. Astea-s ghiulele de tun, m-a întrebat neîncrezătoare companioana. Mi se păreau și mie cam mici, da, sigur, am zis totuși, probabil din cauza restaurării. A, da, a aprobat ea mai mult din politețe, așa că m-am gândit s-o impresionez nițel. Am luat-o înapoi pe Tribunul Axente, o stradă ca în Evul Mediu, cel puțin pe jos.

Fantastic, a spus ea după câțiva pași printre băltoace și resturi de construcții, este chiar extraordinar, de ce nu se ocupă nimeni să aranjeze străduțele astea. Nu știu, am răspuns eu, mulțumit de efectul creat, se pare că nu-i interesează. Dar e păcat, a continuat ea evident entuziasmată, aici, pe aceste străduțe s-ar putea naște un adevărat paradis turistic. Cu cafenele și baruri cochete, cu terase, vai, îți dai seama, s-a oprit dintr-o dată uitându-se fix la mine. Da, i-am întors eu privirea, sunt convins și mai sunt câțiva ca mine, dar, se pare, nu destui. Dar nu ca la București, aia-i o batjocură, a continuat ea trecând peste pesimismul meu local, ceva într-adevăr original, păstrând atmosfera din vremuri, așa cum se face în vest.

Am terminat plimbarea prin centrul vechi, câlcâiul orașului, cum spuneau cei de atunci - iar dacă te uiți cu atenție pe hartă vei vedea de ce -, la casa negustorului Hirschl. Am auzit, mi-a spus ea imediat ce am început să vorbesc despre Teatrul Vechi. Extraordinar, a repetat de mai multe ori în timp ce privirea îi umbla pe plasele decolorate care acopereau coloanele clădirii. După o vreme a mai spus: sus cresc copaci. Tufe și boscheți, am zis eu să mai reduc din dramatismul imaginii.

Ne-am dus până la urmă pe o terasă unde mă simțeam cât de cât familiar, nu departe de casa Hirschl. În timp ce așteptam să vină chelnerul cu meniul, ea se uita la statuia din centrul pieței. Trebuia să repună aici un vechi monument unguresc, am început eu povestea în linia privirii sale acum liniștite și în așteptare. Dar a intervenit Revoluția din 1956 din Budapesta, așa încât în locul Statuii Libertății dintre schelele deja înălțate a răsărit acest monument eroic. Interesant, a aprobat ea povestea, foarte interesant, nu înțeleg totuși, cum de pot trăi oamenii liniștiți când pe lângă ei istoria tocmai se termină.

Ea a comandat o friptură fără garnitură, doar cu salată, fără pâine, eu am optat pentru specialitatea casei despre care casa, de altfel, nu știa nimic: cea mai bună ciorbă de burtă din lume.

Pe bune!