Dorul jucăuș în campanie
Prima observație ar fi că nu este. Nici dorință, nici campanie.
Reducându-se la un singur tur – în SUA campania electorală pentru președinție începe cu un an înainte și sunt nenumărate etape în care candidații se măsoară și sunt măsurați de către cetățenii cu drept de vot -, alegerea autorităților locale de acum a devenit un joc secund care cu greu poate fi luat în serios.
Văzând că nu se întâmplă mai nimic, plicisită și frustrată, presa se distrează și ea cum poate.
Parodia, trucajul, pamfletul au devenit genurile predilecte, nu mai știi ce e pe bune și ce e poantă, glumă, caterincă.
Unii ar zice că e bine așa, eu zic la fel cu unii chiar dacă sunt la fel cu ceilalți. E bine din moment ce campania devine încetul cu încetul propria-i parodie, candidații neștiind ce să mai facă să fie băgați în seamă de un electorat adormit și defel interesat.
Pe de altă parte nu e bine deloc, într-o democrație nu ar trebui să existe nimic mai important decât alegerile, în fond oamenii care sunt aleși devin responsabili pentru cum vor merge treburile în cei patru ani care urmează.
Electoratul este plictisit însă, s-a învățat minte, după deceniul învolburat de după Decembrie 1989 a realizat că n-are la ce să se aștepte, alegerile nu sunt în măsură să le dea liderii de care are nevoie și după care tânjește.
Dar oare chiar tânjesc ei după acei lideri? Oare chiar i-ar dori pe bune în fruntea treburilor? Atunci cum de nu-i găsesc, cum de votează mereu aceeași neaveniți, nepregătiți, vicleni interesați? Șmecheri doar până când e vorba de interesul lor personal?
Și dacă nu e nimic altceva decât un joc de oglinzi într-un labirint din care nu mai găsim ieșirea? Dacă alegerile noastre sunt false de la început, îi alegem de fapt, într-adevăr, pe cei care ne reprezintă cel mai bine, alter-egourile din oglinzile în care ne vedem și îi vedem la nesfârșit fără să ne dăm seama de identitate?
Și dacă e vorba doar de egoismul nostru care ne joacă de parcă am fi marionete ale propriului eu pervertit, păpuși gonflate în pretențiile noastre fără acoperire în modul nostru de a fi.
În fond, chiar dacă din ce în ce mai puțini, îi alegem mereu cu înfăcărare debordantă, de parcă am fi în pragul victoriei finale. Ca după o vreme, din ce în ce mai scurtă după cum ne îndepărtăm de acel moment pe care l-am considerat momentul zero al vieții noastre adevărate, să realizăm greșeala, să deplângem încă odată alegerea făcută, să turnăm toată ura noastră asupra alesului greșit.
De parcă n-ar fi și el doar unul dintre noi...
Unul care seamănă din ce în ce mai mult cu cei care îl aleg...
