Fuga (1)

Lucram la Rangheț. Pe o mașină de găurit în coordonate. Dădeam găuri în repere. Așa se numeau. Mi-a trebuit vreo lună să învăț să ascut burghiurile, începeam să mă specializez. Reușeam să realizez norma, asta îmi dădea o mică satisfacție, după masa mă lăudam la băieți la o bere-două cât sunt de îndemânatic.

Cu Nelu însă nu funcționa. Se uita la mine cu un zâmbet neîncrezător, nu neapărat superior dar venind parcă dintr-o altă lume: ești idiot, știi că n-ai tu treabă cu fierul și cu lichidul de răcire.

Avea dreptate. Așa că într-o seară de septembrie în care cerul s-a prăvălit peste oraș am hotărât la Rotisor să fugim din țară. Beam coniac, am renunțat la vodkă, nu mai era de nasul nostru, eu delectându-mă și cu o cafea. Nelu nu se omora după cafele. Pe lângă coniac cel mai mult îi plăceau cărțile. De poker.

Nu mai stăm pe gânduri, am hotărât împreună, ceva bani aveam, nu mult dar destul să ajungem până la București. Ajunși acolo Nelu spera în recuperarea unor sume, destul să mergem mai departe până la Constanța. Iar acolo eram așteptați de un alt datornic de poker de al lui Nelu, cel care, în contul datoriei, ne va pune pe un vas. Un vas care să ne ducă măcar în Turcia sau Grecia, iar de acolo ne vom descurca, vom ajunge rapid în SUA. Nu am hotărât încă unde, vom vedea la fața locului.

N-aveam însă nici unul acte la noi. Măcar tu să ai un buletin, hai să mergem că stai pe aici prin vecini, mie îmi trebuiesc două ore până revin din Sânnicolau, îmi zicea Nelu, dacă unul dintre noi are, ne vom descurca cumva cu milițienii. Să sperăm să nu dăm de ei, dar niciodată nu se știe, a mai spus Nelu iar eu am fost de acord. Era însă târziu, am băut pe nesimțite mai multe pahare de coniac, se făcuse aproape 11. Cum să intru în casă să-mi iau buletinul și să nu mă observe părinții? Mai ales mama care avea un al șaselea simț pentru asta.

Ploaia se oprise, am pornit spre casă. Nelu venea lângă mine liniștit, explicându-mi datele problemei. Din moment ce ajungem pe vas e ca și rezolvat. Nu ne mai poate face nimeni nimic. Un vas este teritoriul țării de care aparține, indiferent de portul în care se află. Îmi vând ceasul, e zi de salar, i-am zis brusc să contribui și eu cu ceva la reușita acțiunii. Aveam un Poliot automatic care se oprea la 12 fără un sfert. Probabil un dinte de la vreo roată dințată.

Perfect, a spus Nelu. Vorbea în propziții scurte, de obicei afirmative. Avea acest obicei ca un dat din naștere. Spusele sale, spre deosebire de cele ale altora, prindeau corp după ce le pronunța. Se transformau în realități de sine stătătoare. Simple, clare, solide.

N-am reușit să intru în casă. Am fost observat și strigat, am fugit să nu fiu prins asupra intenției. Am văzut-o pe mama în ușa de la poartă uitându-se contrariată și speriată după mine. Nu mă vedea dar mă presupunea, m-a strigat pe nume, eram după colț deja, făceam eforturi să nu m-apuce plânsul.

Hai, a zis Nelu, lasă, ne descurcăm și fără acte. Oricum, n-avem nevoie de ele numai dacă ne legitimează vreo patrulă de miliție. Vom fi mai atenți să nu dăm din întâmplare de vreuna.

În gară era lume și țară. Ieșeau navetiștii din schimbul doi, era zi de salar, birtul gării era arhiplin, ajungeai cu greu până la pult. Stăteam la coadă să ne luăm ceva de ronțăit, covrigi la celofan, biscuiți. Nu vrei un ceas ca lumea, s-a întors Nelu spre unul din spatele nostru. Mi-a făcut semn, eu am ridicat spre el brațul, miscând ritmic pumnul din încheietură. E automatic, i-am spus, l-am luat cu o mie cincisute, dar ți-l dau cu o mie. I-am văzut sclipirea din ochi. Era băut dar nu foarte tare: opt sute, a zis, în regulă, am zis eu, am am tras ceasul de pe braț, era cu o brățară mecanică pe care îl lărgeai ca să-l dai jos.

Nelu număra sutele în timp ce i-am întins omului Poliotul. Și nu-l mai tragi niciodată, m-a întrebat el vesel în timp ce își punea ceasul pe braț. Niciodată, am spus eu, numai să nu uiți să-ți miști mâna din când în când. Cumpărătorul a râs cu poftă: cum aș putea? Noa vezi, s-a băgat și Nelu în discuție după ce a pus cu grijă banii numărați în buzunar, despre asta e vorba.

Trenul nostru pornea cu cinci minute înainte ca ceasul să se oprească. Ne-am luat bilete, am hotărât să nu apelăm la nașul, nu ne puteam lua riscuri în plus. Eu mai am trei sute, s-a apucat Nelu să facă monetarul imediat după ce ne-am ocupat locurile în compartiment. Eram singuri, aveam loc, puteam dormi fără probleme pe câte o banchetă. Mai aveam și eu peste două sute, biletele ne-au costat aproape cinci sute, mai aveam cam tot pe atâta cât am primit pe ceas.

Fain, a zis Nelu, suntem milionari, în timp ce trenul se punea în mișcare.