Fuga (3)

După ce am ieșit din Deva luna s-a ascuns printre nori. Hai să dormim, avem treabă multă mâine, a mormăit Nelu pe jumătate adormit, Bine, am zis eu, mai mult să-i urez somn ușor. Nu eram neliniștit, dar mă ocolea somnul. Am lăsat după mine multe treburi neterminate. De fapt, n-am terminat nimic iar acum mă aflam într-o treabă fără început și sfârșit imprevizibil. Ca într-un film la care ai venit după câteva minute după ce a început și vei pleca înainte să se termine.

Un film făcut după un roman pe care îl știi, l-ai citit de nenumărate ori, îl vei citi în continuare, nefiind în stare să te rupi de povestea improbabilă împachetată în cuvinte ce par mai mult decât reale. Muntele vrăjit ar fi un exemplu. Povestea lui Hans Castorp și a Madamei Chauchat într-un film Paramount sau Universal, Cinemascop și Tehnicolor. Sau Color by De luxe. Un film în care nu se întâmplă nimic, începutul nu contează, sfârșitul e lăsat la voia întâmplării, importante sunt doar discuțiile dintre ele. Discuții între Settembrini și Naphta, dezbateri mai sofisticate la care participă și Peeperkorn, toate acestea rupte de lume și evenimente, bântuite doar de silueta gata mereu să dispară pentru totdeauna a Madamei.

Va fi, cu siguranță, povestea unei boli, o boală evident incurabilă, nepericuloasă în sine, fatală doar prin neschimbarea fundamentală în care te aruncă. Settembrini și Naphta n-ar fi o problemă, Pepeerkorni găsești pe toate drumurile, dar de unde s-o iei pe Madame Chauchat?

Chelenerița de la Astoria pe care ai lăsat-o în urmă fără să iei rămas bun de la ea n-are nimic din rafinamentul ei, nici măcar nu este chelneriță, e încă elevă la Ucecom, o fetiță maturizată înainte de vreme, roșcată și pistruiată numai ca să aibă și ea ceva deosebit.

Nici măcar nu te-a ales pentru ce ești sau ce ai putea fi, întâmplarea te-a scos în calea ei, avea de ales între doi, erai cu Nicu, fratelel lui Nelu, amicul tău de cafenele și restaurante, v-ați dus să mâncați ceva cu ultimii bani pe care îi aveați, ați nimerit seara târziu la braserie la Astoria, lipsiți de imaginație și de chef, obosiți să mai căutați ceva interesant în viață. Avea numele ei mic scris cu un albastru de cerneală pe un ecuson de plastic alb, strălucitor, o chema Agnes, nu putea fi decât unguroaică, Nicu i-a cerut două votci mici și meniul.

Spune-i ceva pe ungurește, s-a uitat apoi la tine, imediat după ce fata a plecat satisfăcută de privirile voastre obraznice, cu acea căutătură nedefinită dintre împlinire și așteptarea noilor provocări, poate îi spui că n-avem bani destui, să vedem, ce zice. Te-ai conformat fără entuziasm, dar interesat oarecum de alura ei puternică, poate prea înaltă pentru tine. Tărancă, a completat Nelu, văzând-o îndreptându-se spre voi cu tava. Sănătoasă, neorientată, merge pentru o tură. Tu nu știai despre ce vorbește, erai neințiat în ture, femeia pentru tine însemna promisiunea unei fericiri dincolo de realitatea sordidă pe care o trăiai în fiecare zi și fiecare moment.

Agnes s-a luminat la față, auzindu-te vorbind în ungurește, ți-a spus de unde este, un sat locuit mai mult de unguri în nord-estul județului, ți-a spus să nu vă faceți probleme, să cereți tot ce vă doriți, are ea grijă. Ei, vezi, a observat Nicu într-un moment când ați rămas singuri la masă, asta este, sângele nu glumește iar maghiara este o limbă care merge direct la suflet. N-ai de unde să știi asta, nu vorbești o iotă, i-ai dat tu replica mai mult de formă, dar înainte de toate să nu intre la idei.

Agnes era simpluță dar avea farmec: era directă, spontană și fără prejudecăți, începeai să devii interesat de ea. Bine făcută și suplă, aducea cu o scandinavă pierdută prin pusta unde nu-și mai găsea rostul.

Hai, că mi-ai explicat destule, s-a încăpățânat Nicu în problema lingvistică, păi, cum crezi că am devenit specialist în maghiară? Nu tu mi-ai împuiat capul zile la rând cu originalitatea extraordinară a maghiarei? Că e limbă primară, cuvintele au sens , dacă mergi la rădăcina lor, afli tot ce vrei. Că rădăcinile formează tufișuri întregi de cuvinte. Nu tu mi-ai povestit o noapte întreagă despre rădăcina ”ér” și ”él”? Fir și muchie înseamnă, nu, iar pornind de la ele poți reconstrui sau recrea, cum dorești și cum îți convine, lumea?

Nicu era ca tăciunele. Negru, încrezător în toate și simpatic din prima. Cu un păr puternic care n-avea nevoie de uleiuri să strălucească, îl purta nițel anacronic, o freză perfectă cu cărare într-o parte. Ar fi fost la modă pe vremea lui Rudolf Valentino, dar, ciudat, el, indiferent de freză, părea la modă și acum. Se îmbrăca cu un gust împrumutat de nu se știe unde. Nu purta blugi, ci pantaloni de stofă impecabili, pantofi de piele care îi veneau perfect. Rafinamentul suprem apărea la cămăși și tricouri. De cea mai bună calitate, cumpărate de la italienii din jurul Astoriei sau de la nemții care își vizitau rudele șvabe, Nicu nu își îngesuia orice în pantaloni. În culori și nuanțe elegante care rezistau timpului, de preferință mărci de prim rang.

Cu toate acestea succesul său absolut la femei nu se explica prin asta, majoritatea dintre ele nu erau nici măcar în stare să realizeze rafinamentul vestrimentar afișat modest de Nicu. Pentru asta el aveau un zâmbet inimitabil care îi transforma fața în promisiunea unei fericiri fără limite. Direct și fără explicații. Eu le agăț, tu le trombonești, așa funcționa mechanismul, simbioza dintre noi explicitat franc de către prietenul meu superrafinat la exterior și nebănuit de simplu în înterior. Formam un duet care se purta de parcă ar fi o singură persoană, ne completam până la contopire.

Și cu toate acestea cearta s-a produs legată de o femeie, fată mai exact. Una mai sensibilă care de la început a dorit să afle mai multe din poveștile mele fără număr, nearătându-se interesată de promisiunea fericirii fără margine din zâmbetrul profesional al dublurii mele lumești.

Așa m-am trezit pe cap cu Nelu, fratele mai mic cu un an al lui Nicu, cel care a revenit nu de mult de la Nucet de lângă Târgoviște, de la ceva liceu agricol la care a fost mutat disciplinar doi ani.

Păi de aia, păi, dacă nu săreau toți pe mine îl omoram pe maistrul acela, m-a lămurit din scurt el la prima noastră întâlnire la care a fost trimis ca parlamentar, un sol de pace care după două votci mici și trei fraze meșteșugite de ale mele a practizat fără nicio remușcare cu dușmanul.