Dulceața de smochine, Calimente și zilele care intră-n sac
Nu de stafide, de smochine. Ca să fie clar.
Cineva pe terasa lui Balint de la sindicate zicea de stafide. Omul n-are habar, e evident!
Smochinele sunt rodul pomului blestemat de Isus la intrarea în Ierusalim (rog cei care scriu cu doi de i să gândească încă unul). Am unul lângă garaj, pus acolo de teama gerului încă de răposatul meu creator – vorbesc de tata, fie-i țărâna ușoară! –, a rodit anul acesta mai ceva ca grupul de inițiativă condus de Andrei Ando, am zis prin urmare: voi face dulceață de smochine!
Ce să faci?, m-a întrebat mama. Așa e ea, mai reticentă la nou precum toți arădenii. Le aduci pe Kevin Costner, cel care dansa cu lupii, la Arad, iar ei îl vor pe Gabi Tămaș. Sau pe Gabi Luncă, mâncați-aș!
Habar n-am ce mai face sărmana, așa că i-am zis mamei: mamă, n-ai cum să le știi nici tu pe toate, așa că liniștește-te: azi-mâine încep zilele Aradului, trebuie să fac și eu ceva să contribui. Și uite așa m-am gândit eu să fac dulceață de smochine.
Rețeta-i simplă: se culege din pomul de lânga garaj o cantitate dată de fruct ce tocmai stă să cadă în iarbă. Cu aceasta ocazie trebuie să vă destăinuiesc ceva cumplit: smochinele coapte picate în iarbă nu diferă foarte mult la aspect de găinațul moale pe care le lasă orătăniile lui maică-mea în urma lor atunci când, crezând că nu sunt acasă, le lasă în curte să pască.
Mama nu se gândește la urmări, mai precis la urme. E ca primarul unui oraș mai mult mic decât mare, mai mult nicicum decât mic: morții cu morții, vii cu vii, după noi potopul. Sigur, mama are circumstanțe atenuante: are 83 de ani din care aproape șaizeci le-a trăit în comunism, o societate în care trebuia să te descurci. Asta era ideea: să te descurci!
Spun asta pentru cei tineri, cei care vor să trăiască, nu să se descurce, în timp ce părinții, profesorii, antrenorii, șefii de la locul de muncă, crescuți în societatea aia de care ei n-au habar, vor să-i învețe să se descurce.
Balint zice că ultima dată când am făcut dulceață de smochine nu mi-a ieșit.
Am pus prea multă lămâie sau ceva de genul acesta. Păi da, să continui cu rețeta: la cantitatea dată de smochine căzute în iarbă, pe care le-ai salvat de la soarta găinațului, adaugi atâtea lămâi câte se potrivesc, le storci în maglavaisul obținut după spălarea și sfârtecarea în patru sau în opt – depinde de scula cu care execuți operațiunea! – a fructelor, mărunțești coaja lămâilor – aici zice Balint că am greșit eu data trecută! –, le pui în chestia aia care e deja în oală și începe sa mustească în apa în care ai așezat-o cu măsură, după care dai drumul la gaz.
Îl aprinzi, desigur, să nu te trezești dormind a veci cu capul în compoziția astfel obținută.
Daca ai reușit si asta, urmează partea cea mai frumoasă: în timp ce amesteci cu făcălețul, scuze, cu lingura de lemn ciobită de care ai făcut rost din rezervele interminabile de la mama, te poți gândi la ce vrei tu. Mă rog, fără să uiți de diferitele mirodenii și alte produse orientale pe care le adaugi cu măsură și din timp în timp la treaba aia pe care o învârți duios cu lingura pomenită.
Din când în când, să nu produci panică!
Uite, prima chestie care mi-a venit așa în minte, în timp ce mă uitam la mărunțeii bulbuci care îmi dădeau de veste că tehnologia funcționează, a fost Calimente. Măi, să fie: nu Falcă, nu Gigi, nici măcar Elena Udrea!
Apropo, ce mai e cu ea, mai stiți ceva? Calimente, deci!
Omul a preluat ALDE, aflu din presa locală, va candida la toamnă din această poziție și va deveni a șasea sau a șaptea oară deputat. Sau senator, ce mai contează, important e să nu uit scorțișoara! Un pic de vanilie nu poate strica, nu știu însă dacă cuișoarele merg la combinația asta…
Și cum vă spuneam, Calimente este parlamentarul arădean cel mai longeviv, iar asta, dacă îl mai punem la socoteală și pe Falcă, cel mai longeviv primar al Aradului după ungurul acela care are un bust lângă pizzărie, ne spune multe despre zilele orasului care încep chiar astăzi. Adică mâine, când apare nota asta în Special, imediat după ieșirea lui Tomck@t pe baricade.
Domle, fir-ar să fie, n-am fost atent, m-a stropit chestia asta care arată de parcă aș fi pus o lopată de vulcani noroioși în oală, ce să mai zici! Până când la București ne reprezintă Calimente, iar la Arad Falcă, doar Elena Udrea ne-ar mai putea salva.
Vă dați seama: s-o punem pe ultima Elenă a nației la costum de baie la intrarea pe ștrand, ce mai vuiet, ce mai zbucium! Program turistic, regenerare urbană, spuneți-i cum vreți, n-ar mai trebui să ne unim nici cu Timișoara, iar babalâcii ăia de la Bruxelles ar veni plângând peste podul de la Aradul Nou să-i iertăm, să nu ne supărăm, să-l punem pe Andrei din nou președinte la Fundație și să acceptăm să fim, ca despăgubire morală, un deceniu întreg capitala culturală a Europei.
Și vă dați seama cât se vor bucura când vor afla că Fundația nici n-a fost desființată, Andrei este tot președinte, Calimente senator sau deputat, Falcă primar și tocmai încep zilele Aradului la care, dacă n-ar fi devenit între timp cetățean de onoare la Șiria și misionar penticostal, ar fi cântat în mod sigur și Gabi Luncă.
Și uite, e gata! O las să se răcească, o pun în borcane, iar dacă Balint bagă de vină din nou, îi spun verde în față; știi ce, mai bine ai vedea tu de Teatrul Vechi și de Festivalul Underground, că dacă treburile continuă tot așa ne trezim din nou cu Kevin Costner la zilele Aradului, iar tu, în loc să-i cânti una de inimă albastră, te vei trezi cu Calimente și cu Falcă și cu Andrei pe ștrand lângă Elena Udrea și Gabi Luncă, iar Kevin săracu va rămâne să danseze în continuare cu lupii…
Bag seama că pregătirea dulceții de smochine are și niste efecte colaterale asemănătoare cu… știți voi cu ce…
Altfel nu-mi explic…
