Elevul și studentul sau de ce pleacă Andrei Fuliaș din PNL și de la Primărie

Întâmplarea este mai importantă decât credem sau am vrea să credem.

Am aflat întâmplător că tânărul Fuliaș, după o discuție avută cu șeful său de la partid și de la Primărie, a hotărât să plece atât din PNL cât și din postul său de consilier al primarului Gheorghe Falcă.

Întâmplător Andrei mi-a fost student la jurnalism acum câțiva ani, îl știu bine, i-am urmărit cariera, relativ rapidă în apele tulburi ale politicii locale, cu interes, minunându-mă de fiecare dată, și nu de puține ori, când dovedea o evidentă independență și caracter în diferitele situații mai sensibile în care era pus de apartenența sa la structurile puterii locale.

Tot întâmplător l-am cunoscut pe actualul primar al Aradului, acum treizecișiceva de ani, atunci când mi-a fost elev la Liceul Avram Iancu din Brad. Reîntâlnirea din Arad s-a produs după vreo cincisprezece ani, eu fiind pe atunci redactor-șef la Observatorul arădean, în timp ce fostul meu elev tocmai își căuta un rost în politica arădeană.

L-am tratat cu bunăvoință și o anumită curiozitate, întrezărind în ambiția sa evidentă și asumată pe față un posibil catalizator al vieții politice locale care aluneca deja pe atunci spre un status-quo plictisitor și lipsit de orizont.

Fără să mă amăgesc cu ideea că aș fi jucat vreun rol în ascensiunea sa rapidă, la început l-am tratat așa cum merită să fie tratat orice tânăr ambițios și preocupat de cariera sa, făra prejudecăți și reavoință, încercând să-l ajut dacă prin asta nu-mi contraziceam convingerile și felul meu de a fi în lume.

Foarte repede însă ceva a început să scârțâie în relația noastră, instrumentalismul său în atingerea scopurilor sale cu orice preț ieșea din ce în ce mai mult în evidență, un anume orgoliu și înstrăinare, pe care încerca să le ascundă după revendicarea obsesivă a profesionalismului politicianului de carieră, m-a obligat, după o scurtă vreme, să fac un pas în spate în relația noastră oricum strict formală.

Am păstrat astfel relația la nivelul obligatoriu al unor oameni care se mai intersectează în activitățile lor cotidiene, dar acum, sunt sigur, Ghiță Falcă mă consideră unul dintre oamenii, vom vedea, sunt cu duiumul, care l-au dezamăgit și de care s-a dezis pe parcurs. Foarte rar pe față, scăpând de ei așa cum se scutură căinele de apă după ce trece înot prin vreun rău care îi iese în cale.

În această stare de lucruri l-am urmărit de la distanță, observând cu tristețe – în fond nu era vorba doar de evoluția unui fost elev de al meu, era vorba și de orașul în care trăiam, era vorba și de oamenii cu care mă întâlneam zilnic, era vorba de ceva în care m-am simțit implicat după Decembrie 1989 mai mult ca marea majoritate a concetățenilor mei.

Studentul Andrei Fuliaș mi-a făcut de la început o bună impresie. Era entuziast și comunicativ, dar atent și politicos în același timp. Implicat deja în organizația de tineret PNL, părea sincer convins de necesitatea activismului politic, făra urmă de carierism deșănțat sau machiavelism atât de manifest pe la alții. La căte o cafea, în pauzele dintre cursuri, ne-am angajat în căteva discuții în care eu încercam să-l joc pe avocatul diavolului, dar tânărul student râdea voios și sincer de îngrijorările mele jucate de dragul maieuticii pedagogice.

Cu atât mai mare mi-a fost dezamăgirea văzându-l după o vreme în ipostaze ingrate, atacând vehement la comandă adversari politici, fiind obligat ca purtător de cuvânt să devină brațul de fier al partidului care pe nesimțite s-a transformat într-un grup de presiune al primarului eternizat parcă.

Și cum spuneam, întâmplător m-am întâlnit cu Andrei și am aflat de la el, mai mult ca fapt divers, că își va da demisia atât din partid cât și de la Primărie.

Zâmbea spunând toate astea, iar la întrebarea mea, și ce vei face după aia, mi-a spus zâmbind în continuare: nu știu încă, tot ceea ce știu e că nu voi mai continua așa.Nu i-am forțat mâna, iar el a fost din nou așa cum l-am cunoscut ca student, discret și vesel în ciuda îngrijorării care i se furișa pe față. Ți-a ajuns, am încercat eu să închid situația neplăcută, probabil pentru amândoi, printr-o banalitate atât de caracteristică discuțiilor românești postrevoluționare.Da, am avut o discuție cu el, era vorba de niște probleme personale, nu mi-a plăcut cum a tratat situația, atitudinea sa lipsită de înțelegere mi-a definitivat hotărârea pe care mă pregăteam de o vreme s-o iau.În drum spre casă fața lui Andrei, zămbitoare dar care nu reușea să ascundă îngrijorarea, îmi stăruia în minte.Asta este, mi-am spus în cele din urmă: o nouă victimă, și una încă aproape inocentă.Pentru că, vă spun acum, cititori ai mei, asta a fost motivul care m-a făcut să fac pasul acela în spate: realizarea ideii că tânărul primar de atunci al Aradului, încă tânăr și primar, nu are, și ce-i mai grav, nu are nevoie de prieteni, ci doar de subalterni care să-l ridice deasupra celorlalți.Ușurința cu care scapă și se dezice de cei care nu-i mai sunt folositori este de-a dreptul înfricoșătoare.Iar cei care cred sau doresc să se folosească de el trebuie să fie foarte atenți, mai mult, dacă vor să-i rămâna în preajmă, trebuie să devină aidoma lui: doar cu interese, fără sentimente și alte asemenea slăbiciuni umane.Pentru că, nu-i așa, un politician adevărat așa trebuie să fie: inteligent și viclean, un adevărat profesionist!Ideea pare puternică și perfect adecvată vremurilor noastre, din păcate însă pentru cei care îsi clădesc viața pe ea și pe altele asemenea, este o idee ca oricare alta: n-are nicio treabă cu realitatea.Iar cu sloganul acela scris deasupra intrării în Primărie la dorința unui primar nu de mult înmormântat al Aradului: nici cât negru sub unghie…