Un tramvai poreclit decență

Cine a gândit-o n-a citit o carte în viața lui. Sau a ei. Până la capăt.

Sunt un cititor de cărți. Nu ocazional, permanent și continuu. Și nu de azi de ieri, de peste jumătate de secol. De pe vremea când cititul de cărți era o obișnuință, nu un hobby sau o ciudățenie.

Dar nu este vorba despre mine aici și acum. Cel puțin nu despre obiceiurile mele depășite sau instrumentele profesiei mele care sunt tocmai cărtile, ci despre niște oameni, părinți înainte de toate, care au fost prostiți de o mână de demagogi care nu mai știu cum să convingă lumea să-i mai voteze încă odată.

Îi văd la comentarii, susținând ușurați că cineva se mai gândește și la copiii lor, îi aud aprobând această acțiune a unor analfabeți funcționali și funcționari ce vor să epateze cu ceva despre care au aflat doar după ce au ajuns membri de partid.

Sunt și mulți bunici printre cei prostiți, îngrijorați de nepoții lor pe care îi văd lipiți de ecrane toată ziua și cu căști în urechi, în fond pe vremea lor cititul era considerat ceva elevat și recomandabil.

Da, televizorul abia apăruse, era alb-negru, cu pureci, iar programul se termina mult înainte de miezul nopții, era o plăcere superioară să mai citești douăzeci-treizeci de pagini până venea somnul peste imaginile tremurânde din ochii minții.

N-am citit niciodată în tramvai în Arad. Citeam pe autobuz, citeam în tren, citeam pe Malul Mureșului, pe o bancă, sau la Libelula, în fața unei cafele, în timp ce așteptam pe cineva. Dar niciodată în tramvai.

Aradul nu e Londra, nici măcar București. Tramvaiul nu este metrou, să stai în el jumătate de oră, o oră, până ajungi la destinație fără să te poți uita pe geam măcar. Distanțele sunt scurte, între stații nu trec nici cinci minute, forfota e neîntreruptă, arădeanul rar merge mai mult de cinci-șase stații întruna.

Pe urmă în tramvai mai mult stai în picioare dacă ești tânăr. Te uiți, observi lumea, cauți evenimentul sau pe cineva cu care să interacționezi. O fată, dacă ești băiat, un băiat, dacă ești fată.

Tramvaiul nu este pentru citit, metroul da, poate fi, trenul este chiar recomandabil, de avion ce să mai vorbim.

Cititul este un act intim. Nu se face în grup. Discuția de după, despre ce ai citit, cu ce ai rămas, da! Când citești găsești o nouă lume, te scufunzi în ea, ceilalți pe dinafară te deranjează. Ai nevoie de singurătate, cititul unei cărți nu este ca la meci sau în fața ecranului cu gașca.

Gașca e în carte, sunt personajele cu care interacționezi prin intermediul fanteziei declanșate de povestea găsita acolo. Iar dacă nu este literatură, este ceva mai serios, ceva de specialitate, cum spuneau la vremea lor părinții și bunicii, ai nevoie de toată atenția. Nimeni, nici măcar Einstein nu citea fizică cuantică în tramvai!

Pe vremuri, da, se mai citea și în tramvai. Ziare, reviste, cărți poștale, cererea cu care te grăbeai la vreo instituție din aia socialistă care, neavând chef de lucru, se lega și de o virgulă pusă aiurea.

Cei care s-au trezit acum să epateze tâmp cu această așa zisă acțiune culturală nu fac altceva decât să demonstreze lipsa lor funciară de cultură. Nemaivorbind de decență.

Decența decurge din rafinamentul la care se ajunge prin cultură. Să știi, să realizezi spontan, fără să gândești adânc pentru asta: ce, cum, cât, unde și când.

Să nu fluieri în biserică, să nu urli manele noaptea târziu pe stradă, să nu vorbești de funie în casa spânzuratului sau despre fecale la masă, să nu te duci cu blugii suflecați la nuntă sau la vreo recepție, la bibliotecă să te duci pentru cărți iar la măcelărie pentru carne și nu invers, în tramvai să cedezi locul ori de câte ori se ivește prilejul, să nu te holbezi ca idiotul la vreun călator mai ciudat așa doar pentru ca se uită pierdut la geamul murdar care se hurducă între Boul Roșu și Teatru.

Să nu povestești despre cărti printre analfabeți!

Trăim însă într-o societate indecentă. Într-o lume care se agită guralivă crezând în argumentul forței, al urletului și al gesturilor demăsurate. Totul este nepotrivit, potrivirea fiind un alt cuvânt românesc pentru decență.

Noua potrivire este nepotrivirea.

Poduri și pasarele care nu duc nicăieri, piste de biciclete pentru parcarea mașinilor, ștrand pentru recepții, chermeze și ședințe electorale, terenuri de fotbal pentru supermarketuri, mașini care consumă douăzeci de litri ca să te duci cu ele cinci sute de metri până la Mall.

Până și la bibliotecă te duci doar să te întâlnești cu prietenul care, negăsind loc altundeva, a parcat în față pe pista de bicicletă.

În tramvaie nu se mai urcă decât copiii și pensionarii și câțiva neinițiati picați din lună crezând că alea chiar sunt tramvaie.

Ei, măcar de acum încolo vor vedea ca nu mai sunt! Sunt biblioteci ambulante pentru proști în care pică șorofurile și trage țugul iar cerșetorul care se urcă la gară îți va pune un leu de hârtie ca semn de carte în volumul trei din Harry Potter. Ca unuia care-i mai sărac ca el. Cu duhul!

Dincolo de demagogie și minciună administrativă, prin lipsa ei de decență, această „inițiativă” este o jignire pe față a arădeanului, a cetățeanului arădean pe susținerea căruia se bazează acești analfabeți gălagiosi și obraznici.

Se pare că nu mai au ce fura, au luat cam totul, praful în ochi costă bani, așa că au ajuns la concluzia că vor fura, în ultima instanță, până și stima de sine a bizonului localnic…

PS. Pentru părinții amețiti de gestul indecent al administrației arădene doar atât: telefonul mobil nu este de la diavol. Nici laptopul, nici tableta. Și spre deosebire de carte este chiar mai practic de citit în tramvai.

Cartea, cum s-a văzut, are nevoie de un spațiu adecvat, un timp mai îndelungat, o izolare mai serioasă.

Biblioteca s-a inventat în secolele XVII-XVIII. Sunt unii, nu puțini în orașul acesta uitat de lume, care au și acasă. Bibliotecă.

Hai să nu ne lăsăm jigniți de cei care n-au. Să-i ajutăm mai bine să-și facă una.

Acasă la ei, nu în tramvaie…