Popescu file & alte afaceri necurate

Nu mă băgam, știu din propria experiență de jurnalist cât de încurcate sunt căile Domnului din serviciile secrete, numai că am fost provocat în cele din urmă.

Și n-am rezistat. Comit astfel una din greșelile de neiertat în aceste servicii: lipsa de răbdare combinată cu absența vicleniei de a rămâne în umbră. Da, numai că făcând această greșeală flagrantă pentru omul acoperit mă definesc ca jurnalist.

M-a pus pe gânduri și m-a indispus faptul că după publicarea unui articol pe Special în care se presupunea un scenariu în care ofițerul DGA Silviu Popescu a fost adus spectaculos, la oră de maximă audiență, la interogatoriu, a căzut serverul.

N-a durat mult, maxim jumătate de oră, desigur nimeni nu poate demonstra că a fost o altă acțiune manipulativă de atenționare, coincidența însă m-a pus pe gânduri.

Pe urmă au început sa curgă comentariile în care Specialul, respectiv articolul cu pricina, au fost învinuite pentru imaginea stricată a ofițerului. Erau unele la început în care Popescu era prezentat ca un ofițer competent și cinstit, victimă a răzbunării unor ofițeri pe care i-a anchetat pentru corupție acum câțiva ani. După acest prim val au început însă cele care reproșau Specialului amestecul în această afacere, prezentând pierderea de imagine a ofițerului ca datorându-se exclusiv portalului. Iar la urmă au venit și comentariile care contestau integritatea lui Popescu, făcându-l chefliu bețiv, un parșiv care își permite să-și ancheteze proprii colegi.

Mi se înfățișa astfel imaginea în toata splendoarea sa. Vorbesc despre imaginea structurilor polițienești, a castei în uniformă, chiar dacă cei mai mulți o poartă doar la ceremonii.

E o poveste veche, una dintre cele care au început în Decembrie 1989 și nu s-au terminat nici acum și, se pare, nu se vor termina nici în viitorul previzibil. Este vorba despre modul în care au fost reciclate fostele structuri polițienești – milițienesti – comuniste, cum s-a transformat Securitatea în trei luni în SRI, cum s-au păstrat oamenii cei vechi, „de nădeje” și, mai ales, vechile deprinderi.

Departe de mine să idealizez ceva în aceasta direcție. Poliție și servicii secrete sunt peste tot, rolul lor este foarte bine cunoscut, iar mai nou, cu atâtea dezvăluiri și filme, ne-am familiarizat până și cu metodele lor nu tocmai ortodoxe. În fond unul dintre scopurile de bază ale acestor servicii este dezinformarea, în totală contradicție, nu-i așa, cu rolul principal al presei.

Numai că în fostele țări comuniste presa a fost de facto introdusă în acest mechanism al fabricării iluziei și al dezinformării patronat de așa numitele organe de ordine, respectiv serviciile secrete din vârful minciunii instituționalizate. Nu-i de mirare, prin urmare, lipsa de încredere a omului care se și mai gândește la ce i se spune și arată, și cu atât mai puțin usurința cu care jurnaliștii noștri trec dintr-o tabără în alta fără să facă diferența dintre informare și dezinformare.

Sunt destui care își datorează cariera acestei navete obscure dintre presă și servicii, cazurile lui Roșca-Stănescu sau Turcescu fiind cele mai cunoscute. Sunt alții, mai puțin cunoscuți, care își fac un titlu de glorie din relațiile lor cu „serviciile”, fără să realizeze pericolul la care se expun asftel privind credibilitatea lor ca jurnaliști.

Societatea românească nu mai caută de mult în dulapuri, să nu dea cumva din nou și încă odată de scheletele uitate acolo de bunicuțe sau de nenumăratele mătuși Tamara cărora, pe lângă viața noastră de azi, trebuie să le mulțumim și pentru învățăturile și sfaturile de ieri.

După sperietura din primele zile din Decembrie 89, când miliția a dispărut de pe străzi – chiar sunt curios dacă numărul accidentelor de circulație a crescut sau nu atunci, având în vedere că, de emoție și fericire, cei mai mulți conduceau beți –, a început Marea Reorganizare, liderii mai inteligenți de la servicii și unităti militarizate realizând repede noile „oportunităti de afaceri”, neîngrădite de atunci de ochiul vigilent al partidului unic.

A avut loc privatizarea atât a poliției cât și a serviciilor exact pe modelul celei din economie, adică prin furt și delațiune. Corupția endemică născută atunci se datorează tocmai acestei privatizări mascate ale serviciilor organelor de ordine, în fond corupția nu există fără participarea celor care ar trebui s-o împiedice.

A urmat o perioadă de grație, cei zece-doișpe ani până la apariția oportunității de integrare europeană, când s-au format marile averi, s-a născut noua clasă economică în paralel dar în perfectă armonie cu cea politică, o perioadă de fărădelege atotcuprinzătoare controlată de noile structuri de ordine, justiție și peste toți: serviciile secrete în frunte cu SRI.

Cu alte cuvinte structurile de vârf ale serviciilor secrete nu sunt doar beneficiarii acestei perioade de corupție la vedere, sunt și cei care au vegheat la buna ei desfășurare.

Se poate afirma fără prea mari temeri de a greși că societatea românească din zilele noastre este captivă acestei organizări, majoritatea problemelor decurgând din acest control nevăzut și cu atât mai eficient al societății în întregimea ei.

Acesta este motivul pentru care oamenii devin atenți, foarte atenți, când e vorba de poliție sau servicii, sperând, cu ultimele lor rezerve de energie psihică, într-o reformă autentică a acestora, o reformă care să-i transforme din slujbași șmecheri și fără scrupule ai intereselor de grup și al interesului propriu în slujbași vicleni și eficienți ai interesului general.

Oamenii speră ca în fojgăiala aceea nesănătoasă să apară un Făt-Frumos călare pe calul său năzdrăvan numit Cinste și să ne scape în cele din urma de ei.

Nu știm, n-avem de unde, dacă ofițerul Silviu Popescu este din suita lui Făt Frumos, ne este însă greu să credem asta. Cu atât mai mult cu cât în modul în care a fost prezentat cazul întrezărim o operațiune tipică acestor servicii corupte aflate în slujba celor în care văd garanția viitorului lor neschimbat.

Ca ofițeri ai informației exacte, corecte și nemanipulative – vedeți, prima abureală a SRI este chiar numele: serviciul român de informații, de parcă rostul lor ar fi informarea, nu dezinformarea! –, autenticii jurnaliști nu au voie să dezarmeze în fața acestor fumigene transparente.

Cu atât mai mult cu cât, dacă sunt într-adevăr meseriași, ei se pricep mult mai bine la imagini și cuvinte…

Așa încât iată foarte pe scurt interpretarea mea cu privire la Popescu file, respectiv la reținerile recente din structurile polițienești arădene: implicarea polițiștilor arădeni în traficul de persoane nu datează de azi de ieri. La începutul anilor nouăzeci au fost destui din noua poliție română care și-au obținut capitalul de pornire în afaceri cu această îndeletnicire, cei din cartierul Alfa, pe atunci un adevărat lagăr de tranzit, ar putea povesti multe.

Din când în când unii sunt sacrificați, de obicei începători, tineri fără minte, persoane de neîncredere datorită felului lor mai independent, mai atipic de a fi, exteriori cercului de forță, sunt aruncați opiniei publice nemulțumite. Prin asta cei din interior, adevărații profitori ar sistemului, obțin două efecte dintr-o singura lovitură: scapă de elementele nesigure și, în absența unor rezultate reale – în Arad lupta anticorupție nu există, în ciuda unor lucruri știute de toată lumea, n-a căzut până acum nici un cap cât de cât important! – aruncă praf în ochii opiniei publice prin aceste așa zise anchete și interogatorii.

Domnul Popescu putea fi, în acest context, o victimă colaterală sau chiar ținta acoperită a operațiunii.

Asta în funcție de cât de reale sunt zvonurile despre profesionalismul său…