Must de presă

A început sezonul balurilor, ARQ explodează. Online-ul patronat de Ghiță și condus de Glad, Gelu fiind, se pare, în concediu încă, se bazează pe munca lui Menomorut, zis și Vasile Țăran Dan, un personaj arădean demn de lucruri și zile mai bune.

Vasile este într-adevar o figură cum se spunea pe vremea noastră, care este și vremea lui, un tip mai micuț așa dar iute ca glonțul patriei sub pălăria sa care te duce cu gândul la westernurile germane filmate în fosta Iugoslavie și după mustața sa unică pe aici care te pune pe gânduri de cum o vezi, oferindu-ți o dilemă neliniștitoare cel puțin.

Eu l-am întrebat odată cum reușeste să se hrănească prin mustata aceea care parcă îi acoperă toată partea de jos a feței, el, onest ca întotdeauna în lucruri de bază, mi-a recunoscut că sunt probleme, mai ales cu supa cu tăieței.

Dincolo însă de aceste bizarerii, Zărăndan sau Sărăndan este unul dintre jurnaliștii cei mai colorați al urbei, un zilier al informației mondene, un personaj de nelipsit de la balurile bobocilor din toamnele lungi ale ultimilor ani.

Fotografiile lui făcute cu miile sunt în același timp simboluri ale virtuțiilor și servituțiilor jurnalismului. Acum când numărul de clickuiri ține în viață câte o redacție, balurile lui Sărăndan țin în viață ARQ, oferindu-le celor din redacție senzația că lucrează la un ziar.

Cel care lucrează efectiv este însă doar Vasile cel hâtru cu nelipsitul său aparat foto. Că de fapt ARQ este în viață doar datorită lui Ghiță Falcă și va fi doar atâta timp cât îi folosește lui este o altă mâncare de pește, oricum lipsită de gust pentru Sărăndan cel apolitic.

Cu toate acestea mustața aceea uriașă și privirea șugubeață de sub bolurile pălăriei ascunde o poveste ciudată, o dramă latentă.

Vasile Sărăndan este scriitor și poet în travesti, un adevărat aventurier al minții și imaginației, un literat eșuat ascuns după tonele de fotografii de adolescenți plini de cosuri și adolescente care se visează modele la Milano sau Paris.

Atunci însă când se apucă de scris, ochiul atent poate întrezări sclipirea aceea pe care o vezi doar în textele celor care își pun viața în slujba cuvântului.

Ultima producțiune a lui Sărăndan se referă la festivalul de film documentar FARAD, mai precis la deschiderea acestui eveniment, singurul de fapt care în epoca lui Falcă a reușit să aducă un plus în viața culturală muribundă a Aradului.

Desigur, nu este meritul lui, singurul său merit în această treabă fiind lipsa lui de cunoștințe și faptul că, probabil, până acum, n-a vizionat niciodată un film documentar, de unde ușurința cu care i-a lăsat pe organizatori să-și vadă de treabă.

Vasile, în contratimp și contraspațiu, se achită minunat de sarcină, realizând o mică bijuterie publicistică în materie. Acum când jurnalistica de cultură există la Arad doar prin Tomc@t și perechea lui de la Special, în rest minți odihinite scriu despre evenimentele culturale de parcă ar scrie despre recolta la hectar sau ultima vizită în județ a tovarășului, scurta nota din ARQ a lui Vasile merită pomenită, tocmai în ideea de mai înainte: există viață și între buruieni!

Am ținut să-l scot în evidență în acest context pe Vasile Sărăndan și pentru a-l așeza acolo unde i-ar fi locul, nu între jurnalistii de partid ai lui Falcă, cei care ne anunță pompos, precum Răzvan Crețu, că au obținut o audiență record, tăcând precum lebăda mută-n cucuruz despre subtextul acestui vârf de audiență: sezonul balurilor de boboci, nu neapărat vreo performanță jurnalistică, mai degrabă munca de vâslaș modest a lui Vasile pe galera amiral a presei lui Ghiță.

Galera care, precum bărcuțele din subordine, n-au scăpat o vorba despre performanța jurnalistică reală și ieșită din comun a zilelor trecute, investigațiile de la Special care au dus la degradarea lui Andrei Ando și la naufragiul titanicului de la West TV și media, mă rog, cum zic ei.

Singurul ziar care a prezentat evenimentele, e drept fără să insiste, a fost aradonul-jurnal arădean, parte a conglomeratului jurnalistic austro-ungar din vestul țării, singura publicație din Arad care depinde de Falcă doar la nivelul publicitătii și a venitului din reclame și anunțuri.

Desigur, nu vorbim de acele foarte puține publicații care supraviețuiesc cumva în vântul neprielnic care pornește din Primăria Aradului, aceștia n-au insistat prea mult pe investigațiile din Special probabil din motive de invidie colegială, oricum, noi ne facem datoria, recunoscând pe de altă parte caracterul subiectiv al poziției noastre șubrede de fondatori ai Flacărei Rosii dar și de colaboratori ai Specialului.

Cui nu-i place să nu ne citească, iar dacă din rațiuni de sarcină de serviciu ne citeste totuși, îi urăm din acest colț de pagină viață lungă și toate cele bune!